Peste numai două zile se celebrează, prin festivităţi galante, bicentenarul bătăliei de la Waterloo – lângă Bruxelles –, însă nici o delegaţie franceză nu va onora cu prezenţa această „înfrângere glorioasă” în faţa britanicilor şi a aliaţilor lor. Începând cu 18 iunie a.c., timp de cinci zile, peste 240.000 de spectatori vor asista la ceea ce se anunţă cea mai impresionantă „reconstituire” a unei bătălii, prin antrenarea a peste 5.000 de figuranţi, 300 de cai, 100 de tunuri, pentru nişte costuri estimate la 7 milioane de euro. Familia regală britanică va răspunde prezent, alături de alte înalte oficialităţi ale unor ţări aliate. Cu 55.000 de morţi şi răniţi, într-o singură zi, pierderile de la Waterloo – în care s-a jucat soarta Europei – sunt apropiate de luptele Primului Război Mondial, o dramă umană care nu poate fi uitată. Legenda lordului Uxbridge, strălucitul comandant de cavalerie, care alături de ducele de Wellington, în plină luptă, este lovit la genunchiul drept de o rafală, încă e vie. Se spune că Uxbridge ar fi afirmat: „Pentru Dumnezeu, sir, eu văd că mi-am pierdut piciorul”, la care Wellington ar fi răspuns „Este exact, sir”. Acest dialog mai mult sau mai puţin fictiv a devenit legendă. Se mai spune că i s-ar fi amputat piciorul de dr. John Hume, medicul şi chirurgul personal al lui Wellington, după stabilirea ritmului cardiac. Dar există un alt aspect istoric al bătăliei, eclipsat de fastul victoriei: costul uman al înfrângerii lui Napoleon la Waterloo. La 200 de ani încă se mai discută. Interesant este că în dimineaţa zilei de 18 iunie 1815, victoria franceză părea asigurată. Destinul Franţei a atârnat de un fir de păr. Istoricul Las Cases, în „Memorialul din Sfânta Elena” susţine că ultima redactare despre cumplita confruntare, pe câmpul de luptă, aparţinând lui Napoleon – renegată prin Testamentul din 15 aprilie 1821 –, ar fi fost publicată în Europa în 1820. Trecem peste detaliile militare de strategie şi tactică de luptă. S-a datorat înfrângerea istorică, mareşalului Grouchy, care dispunea de 34.000 de oameni şi 108 tunuri, o forţă militară capabilă să dea peste cap ariergarda prusacă a mareşalului Blucher, pe care îl pierde din vedere timp de 24 de ore, din 17 iunie ora 16.00, până în 18 iunie, ora 18.00? Comportamentul mareşalului Grouchy, la fel de imprevizibil ca un cutremur, care a nimicit şi descurajat armata franceză, a fost tema unor confruntări teribile între istoricii micului corsican. Chiar într-o recentă dezbatere pe France 3, Grouchy este exonerat de orice responsabilitate în tragedia de la Waterloo, singurul vinovat fiind Napoleon, omul providenţial, care sfârşeşte în exilul insular din Sfânta Elena. Franţa va cunoaşte ocupaţia, la 21 iunie mareşalul Blucher şi ducele de Wellington intrau cu două coloane pe teritoriul francez, şi reparaţiile de război, dar se va vedea, paradoxal, propulsată în „concertul european”, un nou concept după congresul de la Viena. După 20 de ani de războaie napoleoniene, Europa va cunoaşte un secol de pace, perioadă propice decolării economice a Regatului Unit, dar şi instituirii democraţiei în Franţa, încât amintind de Waterloo se poate vorbi de o… victorie franceză. Se mai susţine că o victorie la Waterloo n-ar fi schimbat mare lucru, avându-se în vedere armatele rusă şi austriacă. Scoaterea din joc a lui Napoleon a forţat împărţirea Europei şi, totodată, o nouă diplomaţie. Waterloo a intrat însă în vocabularul internaţional, uneori chiar disociat de simbolistica sa reală. După un Waterloo toate lucrurile sunt clare : nu mai este nimic de făcut, nu mai nimic de sperat. Mai rămâne un singur drum spre insula Sf. Elena contând pe mila învingătorilor şi resemnarea învinşilor. Mulţi, dacă nu fiecare în parte, nu vrem să citim pe indicator. La Waterloo, jos în muzeu, se află o pictură circulară care redă măreţia bătăliei, pe care vizitatorii o privesc ronţăind ciocolată, mulţi dintre ei nedesluşind mare lucru.
