Ce mai e în noi Eminescu sau gânduri la o aniversare

0
101

Mai pot fi citiți astăzi Homer sau Horaţiu? Dar Dante? De către cine şi cum? Cu ce angajare (“sentimentală”, “ideologică”, “etică”, “politică”) şi cu ce finalităţi? Desigur, Homer poate şi, într-un fel, trebuie citit de adolescenţi; şi nu neapărat spre a afla câte ceva, într-o manieră “estetică”, rectè figurală, translată, despre lumea antică, nici despre… mitologia elină; pentru asta, cititorul, mai ales adolescentul de astăzi, are la îndemână mijloace mult mai comode şi chiar mai productive (calculatorul, Internetul, CD-urile, spre a ignora Biblioteca).

Tot astfel, am putea ipotiza, pornind de la exemplul “dantesc” al lui Borges, sau de la cel “cervantesc” al lui Ménard, că lectura, în sensul forte al adjectivului italian, unui clasic (unui geniu) mai este posibilă, fie şi numai pentru puţini, “aleşi”, de instanţa auctorială ca şi de mofturoasa zeiţă Fata. Însă tocmai lectura forte, chiar şi când ea, în realitate, s-a dovedit a fi doar parţială rămânând în realitate o simplă “interpretare”, adică un discurs critic făcut posibil mai curând de alte (precedente) discursuri critice decât de lectura ca întâlnire inocentă (şi “vinovată” deopotrivă) cu Textul, tocmai această lectură forte, deci, a sfârşit prin a genera, de o parte, sistemul referenţial “monumentalizat”, “mitizat”, iar pe de alta, prin tautologizare, a blocat accesul la lectură, făcând-o “inutilă”.

Slăbirea” metadiscursului capătă măsura unei urgenţe. Dar, aşa cum probase Vattimo, ea, “slăbirea” (ca proces, nu ca finalitate, prin urmare l’indebolire, sau indebolimento, nu debolezza, spre a apela la lexicul italian), nu comportă nici o consecinţă de ordin axiologic, nici epistemologic, nici etic: după cum, spre a sfârşi cu “mitul” iluminist al modernităţii, gândirea postmodernă impunea o “slăbire” a ei înseşi, în sensul unei de-potenţializări aproape metodice, rectè voluntare, şi în cazul nostru, “slăbirea” metadiscursului eminescologic ar presupune ieşirea din cercul (din “cuadratura cercului”, spre a prelua chiar din Eminescu o problemă “dilematică” a logicii formale) “monumentalist”, al aserţiunilor de-a gata, cu tonul lor triumfalist, naţionalist sau protocronist, dacă vrem, care a devenit nu doar stingheritor astăzi, pentru “leneşii” gândirii, dar, cum anticipam, a devenit chiar malign – şi chiar “scandalos”, în sensul profeţiilor poetului însuşi – pentru destinul Textului eminescian.

*

S-ar părea, iată, că, prin deschiderea anterioară, transparent articulată şi asumată, n-am făcut altceva decât să ne punem în acord cu “dilematicii” noştri. Nimic mai fals: întâi, fiindcă disocierea noastră presupune sine qua non Prezenţa Textului, adică pe Mihai Eminescu, cu locul şi importanţa, cu aura şi substanţa, ba chiar cu Mitul ce i s-a conferit, dincolo sau dincoace de şansele persuasive investite (sau ratate) în acest efort.

“Slăbirea” discursului – sau metadiscursului – nu implică nici o tentaţie destructivă, iarăşi în sensul curent al cuvântului: presupune doar refuzul altui discurs – sau metadiscurs – ce l-a încarcerat pe poet, precum “haina lui Nessus”, într-un cerc strâmt şi vicios, respingător şi ineficace, din care pare a nu mai putea ieşi; încă o dată, profetismul poetului nu-şi greşeşte ţinta.

Fiindcă, nimic nu mi se pare mai potrivnic şi mai redundant, mai ne-etic (cât despre in-estetic, ce să mai vorbim!) decât lejeritatea cu care retori naţionalişti ingari, poeţi de curte, cântăreţi de curte sau de curţi, dascăli improvizaţi eminescologi peste noapte loviţi de gângăveli “metafizice” îi iau apărarea lui Eminescu.

A-i ignora, evident, nu e totdeauna posibil; “iubirea”, devenită o mecanică goală, nu doar că-l sustrage pe poet oricărei îndreptăţiri la lectură şi, deci, la o nouă viaţă, dar, măcar cantitativ, umbresc, dacă nu ocultează în totalitate, şi încercările de lecturi novatoare.

Pe de altă parte, însă, orice act reducţionist, oricât de bine camuflat sub faldurile “teoretizărilor” inteligente, dar sofistizante, nu-i mai puţin pernicios şi mai contraproductiv. Dincolo de pericolul re-căderii sub umbrela unor altor solipsisme, contestarea dimensiunii naţionale a lui Eminescu şi bagatelizarea, printr-un abil joc de substituiri, cu sens inversat, a vechilor trasee ale biografiei reale şi ale biografiei poietice, devin chiar un gest necugetat. Între a pune, morfologic vorbind, articolul hotărât numelui poetului (Eminescul), cu supoziţia, gregară şi falsată, a “slăvirii”, în ordine catehetică, a “geniului nepereche” şi a folosi, spre a vorbi astfel în limbajul “dilematicilor” celor mai concesivi, articolul nehotărât în faţa aceluiaşi nume (un Eminescu) nu ni se pare nici o distanţă, ambele gesturi rămânând, decis, prizoniere unei confuzii egal… agramate.

Dar, pe urmele unei întrebări a lui Noica cel tânăr (“Ce mai e în noi Egipt?”), interogaţia asupra actualităţii lui Eminescu e de o stringenţă evidentă: asta nu înseamnă că discursul (poetic, narativ, „fragmentarist”, politic chiar)  eminescian şi-ar fi pierdut, brusc, din valoare; înseamnă doar ca, revenind la Text, eliberaţi de prejudecăţile moştenite, prezente mereu în noi, conştient dar mai ales inconştient, să ne confruntăm propriul patrimoniu (“sentimental”, “filosofic”, de viaţă etc.) detectând, pe orga eminesciană, dezacordată de “trompetiştii“ mai mult ori mai puţin afoni, ori abandonată în baza unor “decrete” de inactualitate, partituri, solfegii, note, în care să mai putem vibra consonantic.

Este evident că nu-i predictic ca vreunul din noi să nu ne mai regăsim în acele arpegii. Dar vina nu este a poetului. Şi, poate, nici a domnului Oarecare, cititor, în original, a nu ştiu cărui poet american şef de şcoală nouă şi, în acelaşi timp, jazman răpus de o faimă pasageră, dar actul său de disociere, pe cât îl priveşte personal, pe atât îl obligă cel puţin la un minimum de circumspecţie în momentul în care se decide să iasă pe scena publică a unei culturi. Se poate, la modul propriu vorbind, trăi – şi încă foarte bine – şi fără Eminescu şi e de presupus că există un număr mare de români, ştiutori de carte, care, dacă au auzit totuşi de numele lui, nu i-au citit nici măcar… «Scrisoarea a III-a».

 În nume propriu, cu riscurile de rigoare, se poate trăi fără Eminescu, fără Dante, fără Dostoievski, fără Shakespeare, tot aşa cum se poate trăi fără cafea, fără bere Ursus, fără ciocolată, fără Michelangelo, fără Dida Drăgan sau fără Michael Jackson. Cât despre filosofie, ca să revenim la un exemplu frecvent utilizat chiar de cei care o practică, nimic nu e mai plin de gratuitate decât ea. În absenţa ei, riscăm, se ştie, condiţia. ..vegetală.

Şi, totuşi, la propriu vorbind, Eminescu, ca şi Dante, ca şi Dostoievski, ca Hugo sau Novalis aparţin, cel puţin virtual, reperelor noastre şi personale, întrucât persoane; “voinţa de artă”, schopenhaurian sau nietschean vorbind, are, dincolo de atributul plăcerii (facultativ) şi pe cel ontologic, constitutiv persoanei. Iar când e vorba de un popor, o comunitate istoric validată în secole ori în milenii, un summum artistic nu e numai o necesitate liber asumată, ci şi o valenţă identitară cu funcţii modelizante obiectiv instaurate şi consolidate.

Eminescu, dincolo de “mit”, dincolo de neşansele induse de un proces de “monumentalizare” deseori circumstanţial şi formal, festivist şi triumfalist, există. Spre norocul nostru. Asta nu înseamnă nici că “teiul românesc” a devenit …eminescian, că pădurile, în agonie, ar fi …eminesciene, după cum nu înseamnă deloc nici că trebuie să ne schimbăm comportamentul nostru faţă de Marea Neagră, în baza presupunerii că poetul nici n-a văzut-o: a descris-o /“cântat-o”, dar n-a văzut-o. Cât despre Far şi Statuie, redevenind noi brusc “metafizici” (un efect de… nostalgie), am putea chiar confirma că statuia lui Eminescu este cam de multişor un “Far”, nu doar la Marea Neagră, ci oriunde o apă curge în limba română. Cum curge aceasta, iată punctul de la care lectura (nouă) textului eminescian ar putea chiar începe.