Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața devreme, ca un trăsnet: abia ce ne văzusem, miercuri la întrunirea de alegeri a Filialei craiovene a Uniunii Scriitorilor Români, întrunind sufragiul confraților și declarat câștigător detașat, anunțând un ambițios proiect revigorator. Mă rugase să rămân după întrunire nu neapărat pentru vreun festin, cât spre a relua discuții în perspectiva proiectului său pe care îl mai discutasem. Insidii maladive personale (de care mă asigurase că nici el nu ducea lipsă) m-au determinat să mă retrag imediat după vot. Urma să ne vedem la o proximă lansare a unei antologii bilingve a poetului american de origine și de expresie italiană, Ernesto Livorni.
Nu cu mult timp în urmă, am aflat că în cele peste două mii de pagini ale cărții sale de memorii… narative, Viața ca o paradă, ar exista pasaje evocatoare și despre mine în care ar persista inadvertențe și chiar episoade la limita neclarității. N-am citit paginile respective, cum n-am primit, deși mă „amenințase”, nici cele cinci masive volume ale respectivei cărți.
Mărturisesc că, indiferent ce va fi scris, nimic din prietenia și camaraderia de peste patru decenii nu s-a stins. Lumea literară, pentru cei ce-o privesc din afară, e deseori capricioasă și, uneori, mai imundă decât se vede și decât se poate crede.
Pe Jean Băileșteanu l-am încurajat încă de la întâile sale încercări literare, autentificându-i talentul de narator fidel al lumii satului natal și al satului românesc în constituția sa pe cât de legendară pe atât de marcată de un mister ce nu și-a epuizat, încă, sub impactul nevolnic al globalizării, nici farmecul și nici zestrea sapiențială.
Nu putem fi nedrepți cu alții fără a nu ne asuma partea de nedreptăți din propria existență.
În decursul atâtor decenii petrecute în urbea uitată, parcă, sub steaua nenorocoasă a bietului Tradem, Jean Băileșteanu supraviețuiește cu siguranță în fundamentul destinului său – literar și uman – nu doar prin pagini de istorie literară, ci și în amintirea atâtor apropiați cărora le-a ieșit deseori în întâmpinare ca editor și ca prieten.
Drum bun spre alt tărâm, dragă Jean.
P.S.
Am regăsit prin arhivă un articol publicat în această rubrică la 15 noiembrie 2013. Cu aproape cinci ani în urmă. Cum aș fi putut gândi atunci mesajul premonitor al încheierii unui ciclu: cel al existenței pământene? Îl restitui și în chip de dureros de omagiu Și de memento.
Un sagace rapsod al satului oltenesc
15 noiembrie 2013
Pe Jean Băileșteanu, l-am cunoscut, cu aproape patruzeci de ani în urmă: un adolescent ce abia plecase din satul său de pe valea Desnățuiului şi care părea să nu fi ajuns la… Craiova. Raţiunea acestei nehotărâri avea să i se reverse în destin. Ceea ce îl ţintuise pe drum, unul al tăcerii mărturisitoare, se cuibărise în fibra unei nostalgii a lumii săteşti căreia unicul leac tămăduitor avea să fie mutarea ei, cu un neîntinat gust epopeic, în pagina narativă.
Am descoperit de curând, nu fără stupoare, un detaliu al propriei mele biografii căruia cu dificultate i-am putut da o explicaţie: n-am scris, îmi pare, niciodată despre cărţile sale·. În cutele pasagerei noastre existenţe, pare că un spiriduş dedulcit la grozăvii ne joacă destinul pe un ţintar cu o voluptate de un cinism indefinibil. Celor la care ţii necondiţionat şi-ţi sunt prea apropiaţi nu le etalezi preţuirea: prietenia, ca şi iubirea, desfid discursul, preferă împărtăşirea tacită.
Însă, aruncând peste umeri undiţa memoriei în vertijul celor patru decenii de convieţuire în păcatele noastre culturale şi existenţiale, bag seamă că drumul parcurs n-a fost chiar în …tăcere.
Ori, mai curând, tăcerea ce l-a marcat a fost deopotrivă o comuniune: un fel de zăvod împotriva (supra)vegherii cu care ne cinsteau (teribilă onoare!) „Caronii”, imberbii luntraşi ai unei lumi scoase din ţâţâni, alarmaţi de refuzul „birurilor” pentru trecerea Acheronului.
Iar refuzul acela al meu – şi cutez să mi-l asociez şi pe Jean Băileşteanu – n-a fost vreun act de …eroism predestinat vreunei Istorii recuperatoare. A fost, aşa cum am spus-o în diverse contexte, inclusiv în ambianţe culturale din afară, reflexul conştiinţei noastre ţărăneşti, în semnificaţia sa cea mai profundă şi mai fastă. Aceeaşi conştiinţă – de apartenenţă la o comunitate sedimentată prin veacuri care este cea a satului românesc – avea să-i devină, scriitorului Jean Băileşteanu, resort şi reper, origine şi finalitate, cauză şi efect, într-o aventură, a sa, de un dramatism ascuns sub aura unei sensibilităţi născute şi alimentate la izvorul bunului simţ. Bun simţ în forma acelei cumsecădenii ce-a păstrat satul şi pe locuitorii săi la adăpost de mai toate vexaţiunile proastei civilizaţii urbane, chiar şi în vremuri otrăvite, pe care ţăranul le-a tratat, moromeţian, când cu viclenia vorbei în doi peri, când cu gluma sentenţioasă, egală, îmi place să cred, în savoare, cu axioma kantiană.
Acesta ar fi – într-o aproximare a cărei culpă mi-o asum în regim de exclusivitate – norocul şi nenorocul nostru. Al lui Jean Băileşteanu, într-un mod mult mai decis şi mai transparent. Fidelitatea lui faţă de lumea în care a primit botezul vieţii şi al luminii este rară, înscrisă pe un traiect selectiv şi decantat prin grila unei dote nu mai puţin singulare. Ea se traduce prin fermitatea cu care nu şi-a ignorat şi nu şi-a abandonat exigenţele unei Memorii iscoditoare în destinul unui sat oltenesc, căruia i-a conferit, cu harul unei oralităţi cu strămoşi homerici şi cu truda unei autenticităţi ce l-a ţinut departe de sirenele ispititoare, fireşte, ale oricărui compromis.
Drum în tăcere, această primă parte, de o volubilitate frapantă, e istoria, cu un iz picaresc adaptat locului, a unui Ţăran în ipostaza sa de Părinte, surprins în dublă ipostază: sacerdotală, aş spune, trimiţând eu o ocheadă spre nişte modele patristice, şi donquijotescă în veşmânt oriental, nastratinian, adică.
Autorul acesta căruia i-am admirat până la invidie sârguinţa aproape vehementă cu care şi-a sădit şi întreţinut destinul literar are, neîndoielnic, harul istorisirii, atent la pluralitatea vocilor, sedus el însuşi de spectacolul pe care îl excavează, cu grija cu care moaşa comunală extrage fătul din pântecul sătencii neştiutoare, din Memoria sa vie, mereu proaspătă şi mai fidelă decât orice instrument de înregistrare.
- În realitate, am scris chiar despre cartea sa de debut, Dealul lupului, cum avea să mă corecteze el însuși, adăugând că, de fapt, prin mulele taifasuri purtate în preajma editării cărților sale, cu manuscrisul în față, decreta, fără vreo intenție de măgulire, că aș fi făcut chiar mai mult decât niște recenzii risipite prin periodice.
