La Galeria „ARTA” s-a deschis, aseară, în organizarea Muzeului de Artă Craiova şi a Uniunii Artiştilor Plastici din România – Filiala Craiova, expoziţia de pictură a artistei Sabina Negulescu-Florian (1907-2003).
S-a născut la Craiova, la 16 decembrie 1907, într-o familie ce avea să dea lumii pe unul dintre celebrii regizori ai cinematografiei americane, Jean Negulesco. Şi-a făcut studiile primare şi gimnaziale în oraşul natal, iar în 1939 s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, absolvind în 1945, la clasa profesorului Camil Ressu. A debutat în anul 1926, la prima Expoziţie a Artiştilor Craioveni. Încă din perioada studiilor – 1943 – a început să expună la Saloanele oficiale de la Bucureşti. A participat, din 1958, la expoziţiile colective şi anuale de stat.
A deschis, începând cu 1947, numeroase expoziţii personale: Bucureşti (1970, 1972, 1976, 1978, 1982, 1988, 1992, 1994, 2000); Muzeul de Artă Craiova (1970, 1983, 1986, 1989, 1995, 2001); Muzeul de Artă Bacău (1988, 1992, 1995); Paris (1971). Din 1976 a participat la mai multe ediţii ale Taberei de creaţie de la Tescani (Bacău). Pictoriţă, graficiană şi ceramistă, a întreprins călătorii profesionale în Franţa, Italia, Spania şi Elveţia. Are lucrări în colecţii particulare şi de stat din ţară şi Europa occidentală. A pictat îndeosebi peisaje (din ciclurile Casa, Pomul) naturi moarte şi flori.
«O discretă distincţie a descrierii vizibilului prin filtrul poetic pecetluieşte atmosfera artistei. O atmosferă delicată şi rarefiată, în care mai răsună îndepărtate şi fine acorduri fin de siecle, puţin simbolism, puţină artă 1900, puţin post-impresionism cu temperate urme foviste, în cheia cuprinzătoare a unui figurativism modulat poetic. Figurativism care mistuieşte capacitatea neepuizată a binomului formă-culoare de a configura nu descrieri ale spiritului obiectiv, autoritar, ci blânde atmosferizări ale imaginarului afectiv, aplecat în discuţie nu asupra propriilor sale elucubraţii, ci asupra fenomenalităţii, deformată afectiv, a existenţei. Filonul romantic pulsează tăcut în detalii iconografice (tema arborelui, de pildă), în maniera tuşelor uşoare, în gamele cromatice atinse de o paloare răcoroasă, decadenţă a unor griuri rafinate, dar mai ales în modul – uneori sentimental, alteori uşor livresc, întotdeauna impregnat de o stare de suflet – de a trăi peisajul ca personaj». (Magda Cârneci, Arta, nr. 9/1982)
