Cum tocmai sunt pe cale să boicotez, prin ignorare, televiziunile, mai ales cele autohtone (transformate în zarve la limita impudorii), am răsfoit presa scrisă şi pe cea online. Eram curios să verific ce cotă mai are Eminescu în conştiinţele noastre arvunite, sub atacul cotidian al unor întâmplări legate de destinele unor impostori, ba chiar jigodii pe post de VIP. Rezultatul? Ruşinos: când n-a fost cu totul uitat, abia dacă şi-a găsit un locşor printre „bombele” mediatice cu care suntem atacaţi ceas de ceas.
Ruşinea e cu atât mai mare cu cât s-a şi decretat o Zi Naţională a Culturii Româneşti stabilită la data ivirii sale în lume. Ştiu, sunt conştient şi de alternativa, nu mai puţin periculoasă – şi mai ales vană – a omagierii sale strict retorice, cu elanuri triumfaliste. Am mai scris cândva că procesul de monumentalizare – al lui Eminescu, ca şi al altor genii ale culturii universale – nu e recomandabil: e-adevărat, un monument, ca şi o statuie, rămâne un necesar memento. Nimic mai mult, fiindcă nu ne oferă decât spectrul unei muţenii. Pe când Eminescu trebuie mereu citit, recitit, cu nesaţul nedescoperirii harului său, sub seducţia reflecţiilor asupra spuselor şi nespuselor sale, în versuri pline de o vrajă indefinibilă şi în judecăţile gândurilor sale evocând trecutul, sancţionând prezentul şi profeţind viitorul.
N-am să înţeleg niciodată resortul unor autori de confetii uzurpatoare, ale unor contestatari a căror imunitate la geniul eminescian s-ar cuveni să şi-o conserve în firidele lor de poticneli, dacă n-au bunăvoinţa unui consult medical.
Fireşte, n-am negat niciodată dreptul la exegeze în diversitatea pe care o operă glorioasă o conţine şi la care chiar obligă. Dante, ca să dau doar acest singur exemplu, a creat, dintr-un dialect limba literară a ţării sale, dar n-a creat, asemenea succesorului său imediat şi nu mai puţin genial, Petrarca, nici tradiţie poetică şi cu atât mai puţin imitatori. Asta nu i-a scăzut nici din valoare, iar prestigiul său a continuat să crească de-a lungul veacurilor. Eminescu ne-a creat limba poetică şi a avut imitatori cu duiumul, din moment ce mulţi, adolescenţi şi nu numai, continuă să-l urmeze. Fără Eminescu, cu siguranţă că literatura noastră ar mai fi bâjbâit ceva vreme până la momentul decantării propriei sale identităţi.
Greu – ori intraductibil – cum prea des se invocă, Eminescu este totuşi cunoscut, recunoscut, admirat şi prin marile culturi ale lumii. Cu condiţia de a fi prezentat cu rigoarea, onestitatea, acribia şi înfiorarea la care creaţia sa obligă. În ciuda numeroaselor studii ce i-au fost consacrate, opera sa conservă rezerve inepuizabile pentru noi exegeze. Partea jurnalistică, spre exemplu, e încă de citit şi de recitit, dincolo de nenorocite partizanate şi dincolo de unele opinii contextuale. Eminescu e, poate, Reperul în absolut al Limbii, Literaturii şi Culturii Româneşti.
Întoarcerea la el e cel mai sigur indiciu de regăsire a Identităţii într-o suferinţă, astăzi, ale cărei urmări ar trebui să ne înspăimânte.
