Despre nostalgie…

Compromis prin lejeritatea şi chiar abuzul unui uz excesiv şi deopotrivă accidental, mai ales în aceşti ultimi ani în care a fost distribuit în relaţie cu acuzaţia de „complicitate” cu vechiul regim comunist a unora dintre compatrioţii noştri, nostalgia n-are, în structura sa semantică originară, aproape nimic de-a face cu o atare semnificaţie. Puţini dintre noi mai ştim – dacă vom fi ştiut vreodată – că, în fapt, cuvântul a intrat în discursului occidental abia spre sfârşitul veacului al XVI-lea şi, încă şi mai precis, în 1688, într-o disertaţie a unui student german, Johannes Hofer, desemnând, prin compunerea de la greceştile nostos (întoarcere) şi algos (durere), simptomatologia unei maladii ce devenise chiar mortală. Desigur, condiţia patologiei tânărului german, circumscrisă efectiv tipologiei soldaţilor plecaţi, ani buni, în războaie departe de casă şi de cei dragi, de unde cauza maladiei fără remedii, avea să rămână blocată în stricta cazuistică „bibliografică” a medicinii, iar cuvântul ca atare urmând să intre, zgomotos, în zona culturală cea mai largă posibil.

Scos din acest cerc strict cazuistic, termenul a sfârşit prin a determina una dintre stările sufleteşti şi spirituale acute ale condiţiei umane, mai ales în condiţiile în care, prin complicitatea psihologiei, a fost corelat cu stările emoţionale ale maturizării şi îmbătrânirii. S-a înregistrat, astfel, o corelare spaţio-temporală: întâi, depărtarea de origine, ca loc, s-a suprapus peste înaintarea în vârstă, trăită cu sentimentul unei „înstrăinări”; aşa se face că, în gândire, în artă şi în literatură, avea să capete un interes aparte tema ce avea să se numească a alienării, în variante diverse, precum paseismul la romantici ori, într-o formă particulară, cel sadovenian de la noi.

Mi-au survenit în memorie aceste reziduuri ale unor lecturi ce păreau uitate ieri, undeva la ţară, într-un sat ce mai conservă, cu o admirabilă încăpăţânare, ceva din moştenirea sa străveche şi unde am fost invitat, ca martor, la… tăierea porcului. Inutil de adăugat că, prin tradiţie, trăirile nostalgice se ivesc, cu o vigoare nu mai puţin „maladivă”, în apropierea sărbătorilor de iarnă: ca şi când, la un semn misterios, ceva din intimitatea noastră ar tresări sub impulsul unei chemări tainice a întoarcerii în timp. Nu te poţi sustrage trecutului, orice-ai face; iar de uitat, nici vorbă, fiindcă, răsturnând ecuaţia cu iz „medical” de mai înainte, abolirea lui forţată devine cauză a unei maladii, de data aceasta, nu doar infinit mai grave ci şi atestate la nivel fiziologic şi mă gândesc la forme ale schizofreniei.

Ce se schimbă în comportamentul fiecăruia dintre noi pe firul dezlânat al trecerii spre bătrâneţe şi, apoi, fatalmente, spre un dincolo încă şi mai misterios? Întâmplări precum cea la care m-am regăsit ca martor ieri în satul colinar aşezat între dealuri ce-mi reproiectau propria mea origine capătă parcă măsura unui examen: un fel de probă de autentificare a propriei existenţe şi, mai departe, a locului tău în această lume.

Privind, cu o detaşare de „musafir” la doar o parte, ulterioară actului „ucigaş” al animalului, scena de-acum ştiută vestind apropierea Crăciunului, am resimţit aproape cu aceeaşi intensitate tulburările primelor experienţe de acest fel când, în curtea casei natale, „specialistul” mahalalei arvunit mai înainte de mama îşi desăvârşea, cu o seninătate obscură pentru copilul de atunci, cruntul ceremonial. Am tresărit, o clipă, parcă simţind pe obraji căldura sângelui de-acum şase decenii cu care eram blagosloviţi cei mici convocaţi imperios la faţa locului. Şi am încercat, preţ de câteva clipe, să regăsesc ascunse explicaţii pentru starea de disconfort cu care protestam, pe atunci, preţ de două-trei zile, la acel ceremonial pe care nu reuşeam să-l scot din zona unui adevărat „măcel”.

Suntem fatalmente restituiţi nostalgiei: semn nu al unui defect, cum prea uşor se crede şi se judecă, cât mai degrabă al unei nevoi general omeneşti de a ne reconfirma identitatea.

De ce ne-am mira, prin urmare, că, în inerenta şi implacabila confruntare dintre generaţii, ne trezim supuşi unor năstruşnice procese de intenţie asimilaţi, cu totul nedrept, mai tuturor ororilor unui trecut, cu inerţiile, gafele, ba chiar şi cu „crimele” sale şi în care destinul ne-a aruncat fără se ne întrebe. Căci departe de a fi o maladie, nostalgia e una din funcţiile vitale ale fiinţei umane. Ba chiar, o vocaţie.