Decembrie ’89 – ca de fapt întreg anul – a fost o lună crudă pentru cuplul Elena şi Nicolae Ceauşescu. În jurul nostru – Polonia, Cehoslovacia Ungaria, Bulgaria, ex-RDG – lucrurile se rezolvaseră. Convinsă de ideea că „mămăliga nu face explozie”, lumea credea încă în prelungirea status-quo-ului, deşi destule semnale, chiar de dată recentă, întreţineau şi o doză de optimism. Dacă Valea Jiului (1977) şi Braşov (1987) nu oferiseră decât prilejuri de îngrijorare, acum ieşiseră din tranşeele tăcerii Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Dan Petrescu şi alţii şi pe deasupra se avea cunoştinţă de „Scrisoarea celor şase”, gest augmentat de condamnarea Bucureştiului la Geneva, unde sovieticii… părăsiseră sala pentru a nu vota contra. În plan extern, fronda şi radicalizarea deveniseră o realitate, încât marile cancelarii ale lumii vorbeau deschis despre incapacitatea preşedintelui român de a înţelege pe ce lume se află. Prin mămăligă, în decembrie 1989, nu se înţelegea altceva decât o mare colectivitate. Ţara însăşi. Ne place sau nu, dar „Scrisoarea celor şase”, foste figuri politice, din inima regimului pe care îl detestau, citită la 11 martie 1989 la Europa liberă şi BBC – Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu, Alexandru Bârlădeanu, Grigore Răceanu – care nu vorbeau de legitimitatea Partidului Comunist şi eşecul socialismului multilateral dezvoltat, reprezenta o diversificare a contestaţiei româneşti la adresa lui Nicolae Ceauşescu. O contestaţie cu valenţe aparte. Apoi, premiul danez pentru pace, acordat Doinei Cornea, nu omagia doar una din figurile proeminente ale contestaţiei româneşti, ci simboliza şansele acestei contestaţii de a intra într-o etapă a maturităţii sale. Întregul context intern, ca şi internaţional, îi devenise ostil liderului de la Bucureşti. Care, paradoxal, nu încearcă nici un gest de a veni în întâmpinarea nemulţumirilor sociale care mocneau. Şi, slavă Domnului, posibilităţi la îndemână avea: România îşi plătise datoria externă şi avea lichidităţi în valoare de peste două miliarde dolari la Banca Naţională, creanţe în valoare de alte câteva miliarde, silozurile pline la refuz cu cereale, un şeptel peste optim ş.a.m.d.. Un excelent istoric şi un prieten al României, americanul Larry Watts ne atrage atenţia în volumul II al cărţii sale „Cei dintâi vor fi cei din urmă” (Ed. RAO, 2013), cu argumente infailibile, că deja din vara anului 1989 Ungaria – care găzduia tabere de pregătire paramilitară – redefinise în mod oficial România ca „principalul său inamic” şi „principala ameninţare militară”, reorientându-şi politica externă pentru a se focaliza asupra Transilvaniei. Deşi convinşi de credibilitatea unei rupturi între armată şi Securitate, pe de o parte, şi armată şi conducerea de partid, pe de altă parte, analiştii americani încă tindeau să trateze regimul de la Bucureşti într-o cheie deloc actualizată. Întâlnirea de la Moscova, din 4 decembrie 1989, şi diseminarea rapoartelor despre dialogul tensionat al lui Nicolae Ceauşescu cu Mihail Gorbaciov, atât pe seama invaziei din Cehoslovacia, din 1968, dar şi pe alte teme, inclusă în buletinul CIA „National Intelligence Daily”, trebuie luată în evidenţă şi decriptată special, fiindcă oficialii sovietici au făcut tot posibilul pentru a-i convinge pe interlocutorii americani că „România constituie o ameninţare agresivă în cadrul blocului sovietic”. Era un joc prin ricoşeu, extrem de abil, practicat de cel mai puternic şi progresist partid din tot estul Europei: KGB. Decembrie 1989 reprezintă una din realităţile cele mai tulburătoare ce au marcat finalul deceniului al nouălea. A avut două planuri care nu s-au exclus reciproc: revoluţia spontană, datorată populaţiei nemulţumite de lipsurile sociale, şi lovitura de palat, realizată de o mână-două de oameni. Revoluţia îşi va realiza rolul fundamental în îndepărtarea dictaturii Ceauşescu. Că a fost ulterior „kidnapată” de o conducere provizorie, care se va prezenta curând la primele alegeri democratice, câştigate fără drept de apel, este o altă discuţie, neîncheiată din păcate nici astăzi. Parte a ţării, Doljul n-a făcut excepţie de la tot ceea ce s-a întâmplat. Absenţa informaţiilor, ceea ce se ştia provenea doar de la Europa liberă şi televiziunea sârbă, a avut rolul său în întreţinerea unei stări de spirit molcome la început, catalizată ex abrupto. Un film al ultimelor două luni, cu toate evenimentele mari şi mici derulate în Dolj, unele în care se regăsea şi unicul ziar local, despre care s-a discutat în CEPEx, n-ar fi deloc lipsit de importanţă. Ce rol a avut Ion Iliescu în toată povestea revoluţiei este un alt capitol, care ne împarte încă în tabere pătimaşe. Mai de grabă rolul l-a ales, dacă nu sistemul care produce asemenea scenarii, şi nu de dată recentă. Poate fi considerat şi un personaj tragic. Pornea la drum cu şanse comparabile unui Havel sau Walesa. Nu rareori, a crezut că ceea ce i se întâmpla i se şi cuvenea. Paradoxal, deşi s-a uitat, sprijinul moral cel mai neaşteptat şi cu atât mai important a venit din partea scepticului de serviciu Emil Cioran. „(…) Am încredere în Ion Iliescu, care conduce Frontul Salvării Naţionale. Ştiam de multă vreme că el este speranţa României”. Exact acum 25 de ani, la Timişoara se producea preambulul revoluţiei din decembrie 1989, una asupra căreia încă nu cădem de acord unii cu alţii şi nici istoricii nu împărtăşesc un punct de vedere unanim.
