După o altă buimăceală…

Mulţi dintre noi ne-am trezit în dimineaţa acestei zile ceva mai uşuraţi, chiar dacă astăzi, sâmbătă, e ziua unei aşteptări poate pentru unii încă neliniştiţi în aşteptarea votului de mâine. S-a încheiat o campanie nu doar controversată, dură, în termenii unei confruntări politice şi aşa mult prea tensionată, ba aş spune la limita suportabilului şi chiar împinsă dincolo de un obscur greţos. S-a vorbit de o reîntoarcere la climatul anilor nouăzeci şi, în parte, mă simt tentat să dau crezare adepţilor acestei analogii, cu precizarea că vinovăţia, dacă este s-o repunem în discuţie, le aparţine într-o măsură mai mare tocmai lor, celor ce-au readus pe piaţă acea disjuncţie cu iz războinic de care pe care.

Cu excesul de patimă de care am mai avut prilejul să vorbesc ne-am obişnuit, dar şi meridionalitatea ori balcanismul din noi stă la pândă, aşteptând un motiv, cât de minor şi de insignifiant, ca să-şi scoată capul. De data aceasta, n-a fost doar patimă, fie şi în exces, ci chiar ură, făţişă, în marginile unei disperări ale cărei cauze au fost în mare parte inventate ad hoc. Nu ştiu dacă s-au înregistrat şi… divorţuri din raţiuni de opţiune electorală, ca în acei tulburi ani post-decembrişti, însă decese ale unor prietenii, desfacerea unor raporturi până mai ieri civilizate cu siguranţă că au avut loc. Şi, pe deasupra, suspiciunea ce s-a insinuat peste tot, acţionând ca un resort al unei societăţi profund divizate: ne-am trezit parcă sub spectrul vechii lupte de clasă, din moment ce n-au lipsit nici înfierarea „ideologică” şi nici clivajul naţionalist-internaţionalist. Şi totul în nota unei regretabile confuzii, alimentate de pretenţia ultimului cuvânt: fiecare tabără pretinzând proprietatea adevărului absolut, fără a mai realiza că acesta n-a fost şi nici nu este altceva decât o himeră.

De la incriminarea „liniştii” iliesciene, de-acum mai bine de două decenii, s-a trecut la „răzvrătirea” binară pro şi contra, în termeni de judecăţi ultime şi definitive: aut-aut, sau-sau, unii împotriva altora şi, ca să evoc o spusă, presupus că a lui Albert Camus, dacă nu cumva memoria îmi joacă feste, unii împotriva altora şi Dumnezeu împotriva tuturor. Cum să mai clamezi, într-un astfel de context, nevoia unei reveniri la normalitate? Mai ales că normalitatea e propusă şi susţinută de intransigenţii cei mai aprigi într-o ordine morală de ei codată şi, eventual, codificată. Într-o accepţie mai „populară”, normalitatea ar însemna un fel de reîntoarcere în Cetate după momentul unui asediu încheiat: fiecare la propria-i profesie, job, ori cum i se mai spune; fiecare la ale sale, cu condiţia ca ale sale să includă ceva în folosul celorlalţi.

Buimăceala a existat, nu există dubiu. N-au existat însă disocierile, absolut necesare, spre a ţine gândirea în funcţiune, spre a nu supune o societate fragilă unui  alt test de rezistenţă, ci ele au fost substituie de atacurile, pe flancuri, cu siguranţă artificiale, dar impuse în numele unui fel de ratio naturalis. Nimeni nu-i mai presus de lege, un principiu al jurisprudenţei ce ar trebui adaptat şi în dezbaterea publică, politică dar şi morală: nimeni mai pre-sus de nimeni. Astfel formulat, el s-ar cota, pe o piaţă a civismului, printr-o decantare mai raţională a propriilor orgolii şi prin resuscitarea unei moderaţii – în comportament, în gândire etc. – de care se simte o acută nevoie, mai ales după tensiunile ce ne-au strivit în ultimele săptămâni.