16 noiembrie 2014: Ziua „cea mai lungă”

Ceea ce au avut de spus cei doi candidaţi calificaţi pentru finala alegerilor prezidenţiale au spus, fiecare în felul său. Ceea ce a fost de comentat în media despre unul şi celălalt, adică despre Victor Ponta şi Klaus Iohannis, s-a încheiat. Mai urmează doar verdictul urnelor din seara zilei de 16 noiembrie a.c. – duminică –, pe care o putem considera deja „cea mai lungă”. Sună poate nepotrivit din moment ce ne apropiem de solstiţiul de iarnă din 22 decembrie a.c., dar duminică seara, în aşteptarea exit-poll-urilor şi a rezultatelor parţiale din ţară şi din străinătate, vom trăi cu intensitate emoţională fiecare ştire, până târziu în noapte. S-a încheiat o campanie electorală despre care se va vorbi multă vreme, prin derularea ei insolită. Cu tot ce presupune o asemenea constatare. Ceea ce ne rămâne de făcut este să mergem la vot, drept consfinţit prin Constituţie, şi să punem ştampila pe unul dintre cei doi candidaţi, aşa cum găsim de cuviinţă. Convingerea că luăm parte la ceva important nu este lipsită de orice urmă de raţionalitate. Deşi investiţia în politică trădează, întotdeauna, o inevitabilă dorinţă de remodelare socială. Nu uşor de înfăptuit. Ziua de 16 noiembrie a.c. marchează şi un alt început pentru întreaga ţară, după două mandate succesive deţinute de actualul preşedinte, ajuns în amurgul unei cariere politice despre care se va vorbi multă vreme. Au fost zece ani în care susţinători şi adversari politici a trebuit să-i recunoască calităţile indubitabile de redutabil politician al momentului, „preşedinte jucător”, cum singur s-a legitimat. Cu luminile şi umbrele de circumstanţă. O temă care n-a lipsit la nici o sesiune de alegeri, permanent reciclată, a fost tentativa de fraudă. Şi cea mai violentă manifestare de acest fel s-a produs în 2004, între tururile I şi II ale prezidenţialelor, când Traian Băsescu a acuzat tentativa de fraudă electronică, programată a se produce la numărătoarea voturilor. Cum însă rezultatul final i-a dat câştig de cauză, nu s-a mai suflat o vorbă. Nici în 2009 lucrurile n-au fost departe. Respectându-se scenariul, preventiv, tema a fost relansată, pregătindu-se terenul pentru ca, în caz de eşec al candidatului ACL, să existe motive de solicitare a renumărării voturilor sau chiar – Doamne fereşte! – anularea scrutinului. Este parte din strategia generală şi rachetele „maidan” sunt deja ghidate. Deşi efectivele ONG-iste se regăsesc grosso-modo în scorul infim al Monicăi Macovei, reprezentanta societăţii civile ca elită revoluţionară. Ceea ce s-ar mai putea întâmpla ţine doar de asemenea evenimente, posibile, dar greu probabile, apte să introducă în dezbaterea publică şi CCR, de acum „lampa de control” a constituţionalităţii. Miza turului II al alegerilor prezidenţiale este imensă prin faptul că desemnarea directă, de întregul corp electoral, a preşedintelui României, îi conferă acestuia o legitimitate egală cu cea a Parlamentului, acestea fiind singurele entităţi reprezentative la nivel naţional prin care poporul îşi exercită puterea. Şeful statului, înainte de a fi o persoană, este o instituţie cu cea mai înaltă autoritate. Cum astăzi nu mai este îngăduită prin lege nici o opinie, critică sau partizană, la adresa candidaţilor, să respirăm profund, rugându-ne să fim inspiraţi în demersul nostru. Fiindcă cinci ani de acum încolo, pentru fiecare în parte, dar şi pentru ţară, depind în bună măsură şi de votul de mâine.