Notă
Continuăm în acest număr publicarea textului scrisorii pe care jurnalistul italian de notorietate mondială i-a adresat-o colegei, concitadinei şi prietenei sale, Oriana Fallaci, ca răspuns la articolul acesteia, între timp publicat într-o carte („Mânie şi orgoliu”) devenită best-seller în anii care au urmat atacului sângeros de la 11 septembrie 2001.
Tiziano Terzani: Sultanul şi Sfântul Francisc (IV)
Faptul că un jurnalist american de televiziune a fost dojenit de la pupitrul Casei Albe pentru a se fi întrebat dacă adjectivul „laşi” folosit de Bush ar fi fost potrivit pentru teroriştii-sinucigaşi, ca şi cenzura anumitor programe şi îndepărtarea unor jurnalişti, colaboratori consideraţi nu prea ortodocşi, au sporit aceste îngrijorări. Faptul de a împărţi lumea de o manieră – cum mi se pare – „talibană” între „cei ce sunt de partea noastră” şi „cei ce sunt contra noastră” creează evident suspiciunile pentru un climat de vânătoare de vrăjitoare de care America a suferit deja în anii 50 cu maccartismul, când atâţia intelectuali, funcţionari de stat şi academicieni, nedrept acuzaţi de a fi comunişti ori simpatizanţi ai lor, au fost persecutaţi, judecaţi şi foarte mulţi lăsaţi fără serviciu.
Atacul tău, Oriana – chiar cu scuipate – contra „vorbăreţilor” şi intelectualilor „îndoielii” merge în acest sens. A te îndoi e o funcţie esenţială a gândirii; îndoiala e temelia culturii noastre. A încerca să înlături îndoiala din capetele noastre e ca şi cum ai vrea să înlături aerul din plămânii noştri. Eu nici măcar nu pretind de a avea răspunsuri clare şi precise la problemele lumii (de aceea nu sunt politician), dar mă gândesc dacă n-ar fi folositor să-mi dai voie să mă îndoiesc de răspunsurile altora şi să mă laşi să-mi pun întrebări oneste.
În vremurile acestea de război nu un criminal trebuie să vorbească de pace. Din păcate, chiar şi aici la noi, mai ales în lumea „oficială” a politicii şi a establishmentului mediatic, a existat o disperată cursă spre ortodoxie. Ca şi când America ne-ar fi strecurat spaima în inimi. Se întâmplă aud la televiziune câte un post-comunist cu gust spre oarecare funcţie în partidul său că soldatul Ryan e un important simbol al acelei Americi care ne-a salvat în două rânduri. Dar nu tot el era la marşurile împotriva războiului din Vietnam?
Pentru politicieni – bag-seamă – e un moment extrem de dificil. Îi înţeleg şi înţeleg chiar şi neliniştea câte unuia care, apucând calea puterii ca o scurtătură spre a-şi rezolva un mic conflict de interese lumeşti se regăseşte acum în faţa unui enorm conflict de interese divine, un război al civilizaţiilor dus în numele lui Dumnezeu şi al lui Alah. Nu. Nu-i invidiez pe politicieni.
Noi suntem cei norocoşi, Oriana. Avem puţin de decis şi nu ne aflăm în mijlocul vâltorii fluviului, avem privilegiul de a putea sta pe ţărm privind curentul.
Însă asta ne impune şi mari responsabilităţi, precum cea, deloc uşoară, de a merge în căutarea adevărului şi de a ne dedica mai ales misiunii „de a crea spaţii de înţelegere, în loc de câmpuri de bătălie”, aşa cum a scris Edward Said, profesor de origine palestiniană, în prezent la Columbia University, într-un studiu despre rolul intelectualilor publicat chiar cu o săptămână înaintea atentatelor din America.
Meseria noastră constă şi în a simplifica ceea ce e complicat. Însă nu se poate exagera, Oriana, prezentându-l pe Arafat drept chintesenţa jocului dublu şi al terorismului şi indicând comunităţile de imigraţi musulmani ce vin la noi ca pe incubatoare de terorişti.
Argumentaţiile tale vor fi folosite acum în şcoli contra celor cumsecade, drept carte-Inimă, însă tu crezi că italienii de mâine, educaţi în acest simplicism intolerant, vor fi mai buni? N-ar fi însă mai bine dacă ar învăţa, la lecţia de religie, şi ce anume e Islamul? Ca la lecţia de literatură să citească şi Rummi ori dispreţuitul de tine Omar Kayan? N-ar fi mai bine să fie şi dintre cei care ar studia araba, pe lângă cei ce deja studiază engleza ori măcar japoneza?
Ştii că la ministerul de externe al acestei ţări a noastre cu faţa spre Mediterană şi spre lumea musulmană există doar doi funcţionari ce vorbesc araba? Unul, acum, e, cum se întâmplă la noi, consul la Adelaide în Australia.
Îmi mişună prin cap o frază a lui Toynbee: „Operele unor artişti şi scriitori au viaţă mai lungă decât actele unor soldaţi, ale unor oameni de stat şi comercianţi. Poeţii şi filosofii preţuiesc mult mai mult decât istoricii. Însă sfinţii şi profeţii valorează mai mult decât toţi ceilalţi laolaltă”.
Unde sunt azi sfinţii şi profeţii? Cu adevărat, ne-ar trebui cel puţin unul acum! Ne-ar fi de folos un Sf. Francisc. Şi vremurile sale erau unele de cruciade, însă interesul său era pentru „ceilalţi”, pentru cei împotriva cărora luptau cruciaţii. A făcut totul pentru a merge să-i găsească. A încercat o prima oară, dar corabia pe care călătorea a naufragiat iar el s-a salvat cu mare greutate. A încercat o a doua oară, dar s-a îmbolnăvit mai înainte de a ajunge şi s-a întors înapoi. În sfârşit, în cursul celei de-a cincia cruciadă, în timpul asediului Damietei din Egipt, amărât de comportamentul cruciaţilor („văzui răul şi păcatul”). răvăşit de o înspăimântătoare bătălie ale cărei victime le-a văzut cu proprii ochi, Sf. Francisc a traversat liniile frontului. A fost capturat, pus în lanţuri şi dus în faţa Sultanului. Păcat că nu exista încă CNN – eram în 1219 – fiindcă ar fi fost extrem de interesant a revedea azi filmarea acelei întâlniri. Cu siguranţă a fost extrem de particulară fiindcă, după o pălăvrăgeală care s-a lungit până noaptea târziu, dimineaţa Sultanul l-a lăsat pe Sf. Francisc să plece, nevătămat, la tabăra cruciaţilor.
Mă dispune gândind că unul i-a spus celuilalt argumentele sale, că Sf. Francisc a vorbit de Hristos, că Sultanul i-a citit pasaje din Coran şi că la sfârşit s-au regăsit de comun acord asupra mesajului pe care sărmănuţul din Assisi îl repeta pretutindeni: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Mă dispune şi imaginându-mi cum, întrucât călugărul ştia să râdă tot atât de bine cât să predice, între cei doi n-a existat agresivitate şi că s-au despărţit într-o stare bună ştiind că oricum nu puteau opri istoria.
Dar astăzi? A n-o opri poate să însemne a voi s-o facem să dispară. Ţi-l aminteşti, Oriana, pe părintele Balducci care predica la Florenţa, când noi eram copii? Cu privire la holocaustul atomic a pus o interesantă întrebare: „Sindromul de sfârşit de lume, alternativa între a fi şi a nu fi, au făcut omul să devină mai uman?”. Privind în jurul nostru, răspunsul mi se pare că este „Nu!”.
