Dacă premierul Victor Ponta a fost sau n-a fost ofiţer acoperit SIE între 1997 şi 2001, cum a afirmat preşedintele Traian Băsescu la „Jocuri de putere” de la Realitatea TV, rămâne şi neclar şi greu de demonstrat. Nimeni în ţara asta şi cu atât mai puţin Teodor Meleşcanu, fost director SIE, care a apărut ieri într-o conferinţă de presă, nu va confirma aşa ceva. Aruncarea unei asemenea „supoziţii”, fiindcă n-a fost însoţită de argumente peremptorii, în spaţiul public nu poate fi justificată decât în scop electoral. Teodor Meleşcanu, în prezent candidat la alegerile prezidenţiale, a evocat, la rândul său, corespondenţa cu Traian Băsescu pe tema ofiţerilor acoperiţi, prima solicitare din partea Cotrocenilor datând din 8 noiembrie 2013, potrivit documentelor prezentate în emisiunea moderată de Rareş Bogdan. Teodor Meleşcanu a invocat prevederile exprese ale Legii 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, aflat sub control parlamentar, în care se precizează expres la art.9 al.2 că „activitatea SIE are caracter de secret de stat”, pentru ca la articolul următor, acelaşi alineat, să se stipuleze că „sursele de informare, metodele şi mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite faţă de nimeni şi în nici o împrejurare”. Şi legal şi mai ales moralmente, Teodor Meleşcanu avea dreptate şi simbolul onoarei, după ce a condus un serviciu de informaţii, îl obliga mai de grabă să tacă decât să fi comis „imprudenţe”, fie ele şi în numele unor aşa zise raţiuni de stat. A ţinut cont de ceea ce spunea Carl von Clausewitz: onoarea nu se pierde decât o singură dată. În democraţie – în altă parte problema nici nu se pune – informarea şi informaţiile, prin natura lor, nu fac casă bună. Şi cine a citit cartea Christinei Ockrent „Consilier de taină al puterii” (Ed. Humanitas, 1992), un dialog prudent şi destul de rafinat cu Alexandre de Marenches, care a condus Serviciul francez de Documentare Externă şi Contraspionaj (SDECE) timp de 11 ani, fiind decorat cu Legiunea de Onoare şi Ordinul Imperiului Britanic, acesta atribuit de regina Angliei, a înţeles „că trebuie să fii naiv sau ipocrit să pretinzi că îl poţi face să se confeseze” pe un astfel de pion, slujitor al unei meserii pentru seniori, în care singura cauză servită cu devotament deplin rămâne libertatea. Un serviciu de informaţii este în primul rând un serviciu de stat, care nu funcţionează într-un vas închis. Alexandre de Marenches afirmă undeva că „unul dintre cele mai preţioase lucruri pe care le-am învăţat în viaţă este diferenţa dintre un om politic şi un om de stat: numai omul de stat suportă veştile proaste. Omul politic se teme de ele. Aşa se face că există puţini oameni de stat”. Traian Băsescu trebuia să joace, dacă dorea să fie suporterul unui anume candidat, cu cărţile pe care le avea în mână, nu cu cele pe care dorea să le aibă. S-a spus că o hotărâre de guvern bătea în cuie orice posibilă devoalare a numelor ofiţerilor acoperiţi sau foştilor ofiţeri acoperiţi, sub pretextul că este secret de stat. Dar asta o preciza Legea 1/1998. Faptul că toată tevatura aceasta survine în campania electorală o acoperă de conotaţia de rigoare. Şi introducerea unei asemenea teme în registrul de rutină electoral rămâne surprinzătoare. „Dezvăluirea” lui Traian Băsescu a stârnit un val de comentarii de tot felul: pro şi contra. Prin profeţiile jurnalistice, datul cu ghiocul ş.a.m.d.. Nu se câştigă şi nu se pierde nimic electoral, în schimb se induce spaima, în rândul slujitorilor acestei profesii, că, într-un anumit moment, din varii motive, deşi protejaţi de lege, pot avea probleme. E singura concluzie, destul de palidă, care poate fi extrasă din tot ceea ce am văzut.
