Şcoala şi fatidica „schimbare a schimbării”

0
86

Debutează azi un nou şcolar şi, sub semnul aceleiaşi explicabile fatalităţi ce ne urmăreşte de un sfert de veac, nimic cu adevărat promiţător structural nu se anunţă. Din păcate, din peisaj nu lipseşte nici de această dată gustul unor polemici pe cât de ipocrite pe atât de neproductive. Însă ele nu ating nici pe departe nivelul confruntărilor pe teme strict politice ori, mai bine zis, politicianiste, semn cât se poate de clar că, departe de a se impune ca o prioritate naţională care să activeze toate resursele societăţii dincolo de dispute „ideologice”, dezbaterea, dacă de aşa ceva mai e vorba, continuă pe tema, devenită aproape jenantă, a „reformelor”. La plural, căci n-a existat schimbare de guvern care să fi rezistat ispitei „reformării” şcolii. E o tristă realitate faptul că aceste pretinse schimbări s-au făcut, nu în baza unor analize profunde, sociologice, ci a unor „păreri” ale unor specialişti, de fiecare dată alţii, selectaţi pe criterii de partizanat politic, ori de grup, generându-se, astfel, de fiecare dată, un noian de suspiciuni ce-au sfârşit prin a compromite şi elemente viabile.

Nu reformă şi nici măcar reforme n-au fost cele care, cu fiecare nouă echipă ministerială, au fost anunţate şi formal susţinute; nici acelea finalizate, fiindcă noii veniţi, ori mai exact unşi, singurul joc la care apelau era acela de „a schimba”… schimbarea. Şi mai de fiecare dată, motivaţiile cele mai des invocate au fost nişte cerinţe europene, ele însele discutabile, discutate, ba şi criticate în foruri şi forumuri din „marile” democraţii occidentale, chiar şi acolo, ca şi la noi, cu argumentul că reformele n-au făcut altceva decât să pericliteze până la nivele destructive sisteme funcţionale şi de succes pe lungul traseu al veacului trecut.

Aşa s-a întâmplat în Italia unde contestaţia s-a finalizat în frecvente proteste, inclusiv prin ocuparea instituţiilor. Criticii noilor viziuni „europeniste” invocau faptul că reforma propusă încă din anii treizeci de ministrul mussolinian Gentile – altminteri unul din marii gânditori ai epocii – probase valenţele unui mare reviriment. Identic a fost, în modesta noastră opinie, şi reforma marelui sociolog Spiru Haret. Fireşte, în noile contexte, oricât diferite, din cele două ţări, într-un stat democratic, cel italian, şi unul comunist şi autoritar, al nostru, au intervenit şi elemente specifice epocilor, benefice, într-o parte, nefaste, în cealaltă.

Şi totuşi, cine poate astăzi nega faptul că până şi în cei mai ticăloşiţi ani ai proletcultului dejist şcoala a continuat, oricât de paradoxal ar fi părut şi ar fi fost, să subziste în nobila sa misiune de instrucţie şi educaţie de cea mai bună calitate?

Argumente? Întâi de toate, în ciuda neajunsurilor economice, baza tehnico-materială n-a fost neglijată, dimpotrivă, mai ales din deceniul al şaselea, s-a construit o reţea de unităţi şcolare la standarde ambiţioase. Apoi, la fel, în ciuda intruziunii ideologicului, depăşind pe alocuri limita „naturalului”, criteriul valorii şi al performanţei a funcţionat în ceea ce se numea, cu o stereotipie formală, politica de cadre (didactice, fireşte) a prevalat.

Stau mărturie, pentru generaţiile de elevi din anii cincizeci şi şaizeci, mari personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale supravieţuitoare restituind memorialistic figurile unor glorioşi dascăli. În Craiova, chiar şi prin anii cincizeci, instituţiile de profil (colegiile de tradiţie „Nicolae Bălcescu”, azi „Carol I”, „Fraţii Buzeşti” sau „Elena Cuza”) reuşeau, în pofida îngrădirilor politice, să activeze – şi să re-activeze – pe foştii profesori de glorie din epocile denunţat „burgheze”.

De ce ne-am mai mira când auzim afirmându-se că nivelul unui absolvent de liceu de-acum patru- cinci decenii e net superior unui licenţiat (ba chiar unuia cu doctorat) de astăzi? Niciun precept psiho-pedagogic nu-şi pierde actualitatea în baza unor judecăţi de natură ideologică. Sau, mai grav, partinică. Şcoala, ca şi Armata, ca şi Biserica – nu întâmplător considerate in corpore ca temelii ale unei societăţi sănătoase – n-au nevoie de schimbări asfixiante, hei-rupiste, generatoare de instabilităţi şi de inconsistenţe.

Şi, atunci, ce-ar fi de făcut? Simplu: mai puţine „reforme” ori, preferabil, deloc, şi o re-gândire a instituţiei de învăţământ în ansamblul ei prin reevaluarea unei tradiţii ce nu şi-a pierdut ofertele benefice. Că totul ar trebui început de la reconsiderarea investiţiei materiale coroborate cu aşezarea dascălilor într-o mai decentă ierarhie socială nu-i un secret pentru nimeni, dimpotrivă e un imperativ resuscitat, retoric electoral, din patru în patru ani, dar lăsat, apoi, doar în seama unor dezbateri-polemici infertile şi, de cele mai multe ori, aiuritoare.

Exact ca în aceste ultime zile când, dintr-o parte, Puterea e atacată de Opoziţie cu acuzaţia penibilă a „stricării” a ceea ce pretinde că ea ar fi făcut bine, iar Puterea atacă Opoziţia în numele unei imperioase schimbări, altă  „reformă”. Oricum am judeca lucrurile, e sigur că n-am ieşit din cercul vicios al acelei tumefiante „schimbare a schimbării”.