Să fi avut vreo cincizeci de ani. Înalt, robust, cu mâini impunătoare pe care încă se mai puteau citi urmele unei îndelungate trude fizice, Franco, cum avea să mi se prezinte într-un târziu, urcase în trenul rapid de la Florenţa odată cu mine. Sosisem în gara florentină cu un interregional de la Perugia, după o lună de bursă Erasmus, resimţind din plin oboseala trezirii în zori ca şi pe cea acumulată de-a lungul întregii perioade petrecute aproape exclusiv în sala de lectură a Bibliotecii Augusta cu care, de altfel, mă obişnuisem într-o altă experienţă din trecut.
Dincolo de toate, starea de nelinişte era generată şi întreţinută şi de temerile, nu puţine, pentru posibile eventuale necazuri ce m-ar fi putut aştepta pe la trecerile de frontieră, spre Austria şi, apoi, prin Ungaria, până la intrarea în ţară. Era ultima zi a lui octombrie din 1996 şi plecările, chiar ori mai ales cele cu acte în regulă, se transformau, deseori, în neplăcute aventuri. O mai păţisem cu câţiva ani mai înainte, când, pe ruta prin Iugoslavia deja în plină dezmembrare, la orele două din noapte, nişte poliţişti (miliţieni ori mai bine ustaşi?) croaţi îmi confiscaseră paşaportul cu obligaţia de a coborî la prima gară, pe motivul că biletul meu ar fi fost eliberat pe o altă rută, ceea ce nu era adevărat decât în parte, aşa cum aveam să aflu de la oficiul CFR din Bucureşti de la care mi-l procurasem.
Revenind la companionul meu florentin, am băgat amândoi de seamă că aveam să ne petrecem cele opt ceasuri până la Viena împreună. Am citit şi pe chipul său semnele unei nelinişti încă şi mai apăsătoare. La tentativa mea de a-l angaja într-un dialog, i-am simţit reţinerea, în spatele căreia se ascundea parcă o stare de stinghereală şi nu mi-a fost deloc dificil să identific semnele unei suferinţe, ba poate chiar ale unui destin nefericit.
Era florentin get-beget. Orfan din pruncie – nu-şi amintea chipul nici unuia dintre părinţi –, prin nişte împrejurări pe care n-avea să le afle niciodată, nu ajunsese într-o instituţie de profil, ci crescuse într-o mahala aciuit pe la câte-o familie de săraci, dar cu multă omenie. Când unii nu-l mai puteau ţine, se găseau alţii care, pentru o masă şi un pătuţ improvizat, îi cereau în schimb nişte trebuşoare, cel mai adesea să se îngrijească de nişte pici în absenţa părinţilor plecaţi şi ei în căutarea unei bucăţi de pâine şi a unor bănuţi pentru supravieţuire.
Erau anii grei ai Italiei de după război, acei ani în care, din aceleaşi motive, câteva milioane de italieni au luat drumul pribegiei în lume.
Analfabet tot datorită circumstanţelor vieţii sale dramatice, a trebuit ca toată viaţa să presteze tot felul de munci, fizice, fireşte, ajungând, după o scurtă perioadă de hamalâc în gară, să se „specializeze” în căratul mobilei. „S-a dus vorba, de la unul la altul – îmi spunea într-un dialect florentin altoit pe ceea ce conaţionalii săi numesc „il parlato”, limba vorbită, un intermediar între miile de dialecte şi limba italiană literară – şi, pe urmă, eram căutat în cămăruţa închiriată în fundul unei curţi de la periferie; încărcam, descărcam, uneori ajutam la aranjarea obiectelor de mobilă prin camere, de apartamente ori de case…”
Nu şi-a făcut carte de muncă şi, deci, nu avea speranţa vreunei pensii, ci cel mult a vreunuia din acele ajutoare de asistat. Ceea ce îl îngrijora însă peste măsură era perspectiva de a nu mai putea lucra, din cauza unei grave maladii a ochilor. Acesta era şi motivul care-l purta, acum, spre Viena, la o clinică specializată unde fusese îndrumat şi sprijinit de câţiva dintre vechile sale cunoştinţe ce-şi făcuseră un rost.
Încet-încet, învingându-şi pudoarea, aveam să trăncănim ore şi ore în drumul în plină zi de la Florenţa spre Viena. Reticenţa sa iniţială – mi-a mărturisit – se datora temerii sale de a nu se putea exprima: nu citise, fireşte, vreo carte, nici nu avusese ocazia să stea la taclale prea mult cu alţii, prieteni nu-şi făcuse decât ocazional, nu fumase, nu băuse mai mult de un pahar de vin ori de o sticlă de bere, nu îndrăznise nici măcar să viseze la o familie.
Supravieţuise. Ori vieţuise pur şi simplu, cum se zice. De pe o zi pe alta, de la o săptămână, o lună la altele, astfel anii au trecut peste el aproape fără să bage de seamă. N-avea regrete. Şi de ce-ar fi avut când soarta nu i-a oferit nici măcar iluzia unei alternative?
Nu ştiu de ce mi-l amintesc tocmai acum, la ceva distanţă în timp, şi mă întreb de ce chipul său cu trăsături aspre, dar în care se ghicea mărinimia unui suflet ales, îmi apare atât de clar în memorie. Poate fiindcă suferinţa se decontează într-un plus de comuniune, dacă, aşa cum s-a mai spus, fericirea e, nu o dată, şi plictisitoare. Poate şi deoarece, cu mulţi alţi concitadini de-ai săi, titraţi, unii cu indubitabilă faimă, n-am reuşit, constat acum, să ajung la vadul acela al unei tipologii, florentine ori italiene în genere, în care umanitatea zace tremurând în vălurirea apei tulburate de capriciile unei existenţe fără noroc.
