Noaptea Învierii rămâne neîndoielnic unul din momentele cele mai misterioase ale lumii creştine, o Taină a Tainelor, ca trecere de la întuneric în lumină, de la suferinţă la bucurie, de la înfrângere la victorie, de la păcat la mântuire.
În jocul simbolic al luminii, credincioşii reuniţi în întuneric, asistă la naşterea focului nou din care se aprinde lumânarea pascală, ca simbol al lui Iisus înviat, adevărata lumină a lumii ce îşi găseşte sălaş nou în fiecare dintre noi şi care ne transferă, cu fiorul credinţei recâştigate şi relegitimate, din beznă în regatul sfinţilor în care nădejdea îşi reconfirmă deplina ei măsură.
Trăim ca fii ai luminii, în care spectrul speranţei de mântuire îşi găseşte noi suporturi în nucleul unei simbologii ce-a traversat, cu limpede supleţe, veacurile şi mileniile: milostenia, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, încrederea, mângâierea, cumpătarea, ca şi spiritul de fraternitate cu celălalt al nostru, lăsând în întuneric vrajba, resentimentul şi duşmănia.
Suferinţa, ca dat înscris în destinul nostru, cedează locul bucuriei, marcând o metamorfoză tainică pe care numai Natura, în procesul ei la fel de tainic, ne-o promite şi ne-o propune în fiecare an, odată cu explozia de prospeţime florală cu care ne întâmpină primăvara.
Însă, într-o lume parcă mai plină de ambiguitate şi de dileme ca nicicând, în care neînţelegerile trec pragul crimei, iar sentimentul comuniunii pare tot mai fragil, misterul pascal capătă măsura unei exigenţe majore şi provoacă apelul la înţelepciunea sacrală.
