Împărtăşim cu toţi, pentru câteva zile, un crez comun, lucru mai rar, dincolo de opţiunile de conjunctură ale fiecăruia, totul prilejuit de Învierea Domnului. Bine că se face şi atât. Dimensiunea comunitară e sporită, jubilaţia are un prestigiu resimţit şi se poate vorbi de o schimbare la faţă. Fără a pastişa neinspirat stilul Petre Ţuţea, asezonând citate prost asimilate cu un fel de sfătoşenie şugubeaţă, sărbătoarea de Paşte are un inefabil al său, în sensul că nu se poate disocia de lecţia morţii asumate: întrupat Dumnezeu consimte să treacă prin întreg cortegiul de neputinţe ale morţii – frică, tristeţe, durere, disperare. Învierea din morţi a lui Iisus Hristos este semnul biruinţei sale, iar comemorarea acestei Învieri rămâne cea mai importantă sărbătoare a creştinităţii. Învierea, spunea părintele Arsenie Boca, este singura minune care se arată tuturor: credincioşi şi necredincioşi. Din perspectiva sumbră a morţii tragice, exasperante, nemiloase, ne asigură clerul, explozia Învierii capătă strălucire. Fiindcă Învierea este rezervată oamenilor vii, adică oamenilor care se întreabă, speră, se revoltă şi mor. Ne trecem viaţa în voluptatea de a degusta calamnităţi reale şi închipuite, suntem neîndurători, prost dispuşi şi nu avem încredere decât în cine ne aprobă. Nu iubim nimic, în afara propriilor opinii. Ne temem de tot ce nu ştim, de tot ce ştim, de tot ce aflăm, ne temem să ne bucurăm, să vorbim de răbdare şi de speranţă. Şi totuşi, la fel ca în anii trecuţi, sau poate mai mult, ca în anii trecuţi, suntem pregătiţi pentru Sfintele Paşti şi anul acesta. Ne-am făcut cumpărături consistente în aceste zile în Piaţa Centrală sau în hypermarketurile din Craiova, am mai trăit o experienţă de abundenţă ambalată în nelinşte. Nimeni nu vrea să rămână în afara spiritului pascal. Şi în afara credinţei adevărate, care nu e altceva decât a fi capabil, de bucurie în plină încercare, a fi neînfricat de vremuri înfricoşate, şi a te simţi mereu asistat, în efortul tău de ochiul suprem. Nu sunt, în ţară, în deplină regulă, toate lucrurile. Dimpotrivă. Nici în apropierea ţării, dincolo de hotarele ei, liniştea nu e deplină. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu la care apelăm mereu, vom depăşi orice impas. Sună straniu. Deoarece, cu cât e mai multă religie la vedere, ne-am obişnuit cu asta, cu atât suntem mai nereligioşi. Concordia de protocol între biserică şi enoriaşi, se poate vorbi de o conivenţă, deşi formularea nu e tocmai fericită, a făcut ca doar atunci când sufocaţi de singurătate, părăsiţi, resemnaţi, să realizăm că avem nevoie de un înger. Care ne veghează în permanenţă. Şi de care, nu rareori, uităm.
