Învăţăturile unui patriarh al cunoaşterii

0
103

O singură dată m-am aflat în compania academicianului Solomon Marcus, Se întâmpla la ediţia din 2007 a Zilelor „Marin Sorescu”, atunci când, cu concursul unui grup de prieteni, am propus şi am reuşit să organizăm întâiul Colocviu Internaţional consacrat operei şi personalităţii marelui scriitor. Avizat din lecturi şi din varii surse nu doar asupra polivalenţei şi acribiei creativ-culturale a domniei sale, dar şi a spiritului de jovialitate ce-i este nu mai puţin propriu, am sfârşit, la capătul a patru zile de intense discuţii şi dezbateri, prin a identifica în persoana sa acel evantai de daruri şi de vocaţii ce atestă şi împlinesc figura unui veritabil maestru de viaţă ori, în latina lui Vergiliu ori a lui Cicero, un inconfundabil magister vitae.

Iată de ce nu m-a surprins ultima sa intervenţie în spaţiul public, chiar în ajunul Paştelui, când, la provocarea unei televiziuni de ştiri, ne-a propus, de la înălţimea celor 90 de ai săi abia împliniţi, un propriu decalog pe modelul celui biblic, cunoscut mai ales sub genericul „Cele zece porunci”. Mi-am amintit, în context, de o altă provocare, survenită în alt context şi cu un alt protagonist, dar cumva asumându-şi o miză similară. E vorba de inegalabilul cineast italian Roberto Benigni care, după imensul succes împlinit cu spectacolele sale exegetice din „Divina Comedie” a lui Dante, propunea, prin intermediul Televiziunii italiene, un spectacol având drept argument interpretarea, în stilul său inconfundabil, a Decalogului creştin.

În acest caz, nu similitudinile sunt importante, ci deosebirile, esenţiale, capitale. Căci distinsul savant român, matematician şi lingvist de faimă internaţională, nu se referă la poruncile divine, nici nu le invocă, ci le completează cu ale sale, formulând, în baza propriilor trăiri, învăţături de o urgentă actualitate. Mai ales într-o lume care acuză din plin grave confuzii în domeniul valorilor şi în care tehnica pare a-şi fi înrobit şi ştiinţa şi existenţa umană în formele sale milenare cunoscute.

Plictiselii de viaţă, stresului, anomaliilor psihice de care par că suferă mai ales adolescenţii de azi, Profesorul le aminteşte faptul că minunile sunt la un pas, dar că trecem pe lângă ele fără să le observăm.

Viaţa are în mod necesar un sens, la nivel elementar, ne asigură domnia sa, verificabil în actul de a respira, de a privi cerul, pământul, iar şirul maladiilor de care suferim îşi are originea tocmai în incapacitatea – lenea, abandonul etc. – de a căuta şi a conferi vieţii un sens primordial.

În dubla sa organicitate, fiinţa umană e mai atentă cu curăţirea şi purificarea trupului, ignorând ori uitând cu totul aceleaşi nevoi ale spiritului, ale psihicului. Există, apoi, un gust, o sapoare a vieţii de care ne-am înstrăinat, ne-am pierdut/ratat şansa testării gustului şi al savorii, clipă de clipă, a fiecărui bun şi gest ce ne ispiteşte, de la fructul împrumutat pomului, până la hrana pe care natura nu oboseşte să ne-o ofere: a face din fiece act un prilej de contemplaţie.

Obsesia erorii şi a erorilor e altă sursă de nelinişte şi de paupertate a trăirii, de sufocare a oricărui elan vital. Solomon Marcus denunţă tendinţa de a aşeza greşeala şi eşecul sub semnul infracţiunii şi al păcatului, când ele ar trebui asumate ca trepte ale unei iniţieri în tainele vieţii şi care fac parte din natura umană.

Există o practică a dojenii, în educaţie, pornind chiar din sânul familiei şi la cea mai fragedă vârstă a copilului, aceea de a-i impune să fie ascultător, cu orice chip, ignorând cu totul şi nevoia copilului de a fi ascultat.

Nici măcar lumea globalizată de astăzi nu scapă acurateţei şi dreptei cumpăniri a acestui patriarh al cunoaşterii. Metamorfozele lucrurilor, cu tot imprevizibilul lor, nu înseamnă nicidecum dispariţia ori moartea lor, ci doar trecerea în alte forme, uneori insolite şi, deci, mai dificil de omologat. Astfel, patriotismul e departe de a-şi fi epuizat substanţa, dar ca şi ideea de patrie, şi-a schimbat în bună parte forma în care ne survine; apar noi tipuri de solidarităţi, în era comunicării instantanee, însă paternale rămân, ca punţi de continuitate şi de supravieţuire, cultura ca suport identitar al fiinţei umane. Nu sclavi culturali, surzi la marile spectacole ale artei, ci inşi decişi să-şi valorifice potenţialul adormit de creativitate cu care individul uman e înzestrat de la natură. Ori de la Dumnezeu.