Declanşată deja, înainte de termen, campania euroelectorală în varianta autohtonă pare, cum de altfel era şi de aşteptat, cu totul atipică în contextul întregului scrutin continental. Mă refer la temele din agenda formaţiunilor intrate în competiţie, în totalitate interne şi aproape în totalitate aceleaşi din ultimii ani: mai nimic – concret şi la obiect – despre problemele, grave şi presante, cu care se confruntă Uniunea, la nivel instituţional şi la palierul opiniei publice din majoritatea statelor membre.
Nimic insolit în această poziţionare, din moment ce noi, românii, suntem cam singurii cetăţeni pentru care încrederea în Uniune şi în instituţiile ei se menţine, la mai bine de şase ani de la aderare, la cote înalte, de invidiat, într-o ecuaţie de strictă formalitate cantitativă.
Orice suspiciune de anti-europenism sau de un minim scepticism capătă măsura unui „cartof fierbinte”, chiar şi în discuţiile cotidiane, între amici ori cunoscuţi. Şi atunci ar fi cu totul nefiresc ca tocmai temele ce inflamează dezbaterile electorale din statele vestice, mai ales cele „paternal europene” (Anglia, Franţa, Danemarca, Olanda, ca să nu mai vorbim de meridianul sudic) să nu intre, altfel decât de o manieră strict discursiv-retorică, în agenda euro-electorală de la noi.
Există, fireşte, câteva palide şi insignifiante disocieri şi poziţionări, mai curând banale zvâcniri propagandistice ce capătă forma unui fel de competiţie de cartier pe motivul, aberant în esenţa sa, „care e mai european”, caricatural, ca de fiecare dată, atunci când rămâne cantonat la nivelul unui slogan. Şi cum antinomicul „europenistului” este „naţionalistul”, fie şi în forma sa firească, naturală, s-a creat o sensibilitate particulară, nemotivată şi neproductivă, faţă de ieşirea din canon. Loc pentru vreo opinie cât de cât disociativă – a fi, cum sugera cândva genial Arghezi vorbind de Eminescu, eşti universal, id est european, tocmai fiindcă rămâi foarte naţional – e un risc de catalogare punitivă.
Prin urmare, temele europene tari, în litera şi în spiritul lor, vor lipsi din campania pentru PE (nu ne deranjează nici imigraţia decât în varianta ei cu sensul inversat, rectè atacul la restricţii, mai „diplomatic” spre a nu supăra familiile… ideologice şi cu atât mai mult problema suveranităţii limitate, cu aspectele sale juridice atât de controversate în discursul occidental), cu o singură excepţie: austeritatea. Însă, în varianta autohtonă, ea nu va avea nici ponderea şi nici argumentaţia deja antamate în celelalte state, dintr-un motiv care ţine tot de un specific prea „ortodox” al politichiei noastre: partidele revendicând o dreaptă cu totul inadecvată contextului social actual şi, în plus, mai difuză şi fragmentată ca niciodată va evita subiectul, debitoare cum sunt într-o descendenţă băsesciană oricât de recuzată, în timp cele de pe eşichierul de stânga se simt încorsetate de angajamentele coercitive faţă de organismele financiare internaţionale. E limpede însă că populismul nu va lipsi nici la unele, nici la celelalte, însă nu va depăşi, fatalmente, formele deja experimentate ale retoricii circumscrise discursului tipic electoral.
Cât despre gravele decalaje – între membri (Nord vs Sud, Vest vs Est), dar îndeosebi între categorii sociale pulverizate de-acum de tradiţia „claselor sociale”, aruncate la lada de gunoi a oricărui interes sociologic – la ce ne putem aştepta de la candidaţi ale căror patrimonii materiale sfidează sărăcia generalizată a unei populaţii în plină degringoladă?
Ştiu că voi fi suspectat de partipriuri egalitar-comuniste: problema injustiţiei sociale nu mai pare interesantă decât în varianta campaniei anticorupţie, cu „baroni” şi „moguli” însemnaţi cu creionul „roşu” de un condotier, Traian Băsescu, el însuşi un campion al delimitărilor pe criterii partizane aproape instituţionalizate.
