Acad. prof. dr. Irinel Popescu este preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale şi conduce Clinica de Chirurgie şi ransplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni. El a devenit cunoscut în România după ce a introdus transplantul de ficat în practica medicală. Primul transplant hepatic din România l-a realizat în anul 2000, după ce s-a întors din SUA. De atunci a efectuat peste 150 de transplanturi hepatice şi 1.500 de rezecţii hepatice. Cunoscutul chirurg cu origini doljene, el fiind născut la Filiaşi, a efectuat şi primul transplant combinat de ficat şi pancreas, primul transplant combinat de ficat şi insule pancreatice şi primele transplante de celule stem pentru afecţiuni ale ficatului. În luna noiembrie a anului trecut, acad. prof. univ. dr. Irinel Popescu a anunţat descoperirea a patru mutaţii ale unor gene responsabile de apariţia cancerului la ficat. Succesul echipei coordonate de reputatul chirurg a fost consemnat într-un articol apărut în prestigiosa Revistă „Nature”. Cu ocazia lansării „Tratatului de chiururgie pediatrică”, apărut la Editura Academiei, sub coordonarea prof. dr. Corneliu Sabetay, medicul Irinel Popescu a acceptat să ne ofere un scurt interviu în care a vorbit despre problematica transplantului în România.
Domnule profesor doctor, Irinel Popescu, cancerul este un diagnostic care îi sperie pe oameni. Ce spune acum medicina despre această boală, există şanse mai mari decât erau trecut pentru un pacient diagnosticat cu cancer?
– Cancerul este numai una din indicaţiile de transplant. Indicaţia clasică era pentru ciroze. În cazul ficatului, a rinichiului, cu atât mai mult în cazul cordului, indicaţia de transplant nu e boala canceroasă. În cazul ficatului, indicaţia clasică este ciroza hepatică care este o boală beningă, este adevărat, terminală. Cancerul este o indicaţie mai nouă. Se face transplant şi pentru cancere şi, culmea este, trebuie să se facă repede pentru că altfel este prea târziu.
Din păcate, oamenii au înţeles ce înseamnă această cursă contracronometru cu care trebuie realizat un transplant în urma unui incident nefericit. Şi ne referim la accidentul aviatic din Apuseni.
-Atunci când s-a prăbuşit avionul cu echipa de prelevare în drum spre Oradea, medicii trebuiau să aducă un ficat care trebuia pus la o bolnavă cu cancer. Evident că s-a anulat operaţia şi, în mai puţin de o lună, s-au instalat metastazele. Este posibil ca ocult să le fi avut şi atunci, dar ele au devenit vizibile pe scintigramă la vreo treo săptămâni de la evenimentul din Apuseni. Nici nu a mai fost vreo discuţie despre transplant. La cancerul trebuie făcut repede transplantul.
Şi, totuşi, unde se situează România la nivel european în ceea ce priveşte transplantul de organe?
– România a progresat mult în domeniul acesta şi a crescut numărul de donatorii şi numărul de operaţii, încet-încet ne apropiem şi noi de nivelul european în activitatea de transplant. Eu sunt familiarizat cu cazurile de cancer digestiv la esofag, stomac, ficat, pancreas, colon şi rect. Într-adevăr, numărul de cazuri este în creştere.
De unde această înmulţire a numărului bolnavilor cu cancer?
– Sunt mai mulţi factori responsabili: noxele, fumatul, poluarea, chiar şi alimentaţia, alcoolul. În cancerul de ficat sunt şi virusurile, cum sunt B şi C, ambele sunt cancerigene. Stresul contemporan şi ritmul acesta, care nu prea poate fi evitat, toţi aceşti factori combinaţi cresc incidenţa cancerului. Şi întâlnim forme din ce în ce mai agresive.
Cum se explică faptul că această boală devine din ce în ce mai agresivă?
– Pe de o parte, se fac progrese şi înţelegem tot mai bine această boală, găsim remedii eficiente şi tratăm ceea ce altădată nu puteam trata. Ca un exemplu, când eram eu student la Medicină, cancerul colon cu mestastaze hepatice însemna şase luni de supravieţuire. Acum avem pacienţi care trăiesc 10 ani după ce li se descoperă. Deci este o diferenţă uriaşă. Dar, în acelaşi timp, apar forme agresive cu care medicina actuală nu ţine pasul. Acestea produc mortalitate în continuare, şi încă la vârste tinere, ceea ce este tragic şi ne impresionează şi pe noi.
Ce a determinat creşterea operaţiilor de transplant, înregistrată în ultimul timp?
– Într-un fel, ar trebui, mai degrabă, aspectul profilactic accentuat. Adică să ducem un ritm de viaţă mai normal şi mai lipsit de stres, de noxe şi de poluare, care ar putea să scadă această incidenţă, până să descoperim noi şi alte remedii mai eficiente. Legat de numărul de donatori, a contat foarte mult campania de promovare şi munca în spitale, introducerea funcţiei de coordonator de transplant şi persoana responsabilă de procesul de donare, deci oameni cu atribuţii specifice în domeniu identificării donatorilorau condus la acest rezultat.
Când va deveni şi Craiova un centru în care să se realizeze transplanturi?
– Lucrurile merg greu. Am plecat cu ideea unui număr de donatori şi Craiova are, din când în când, oameni care se oferă să doneze organe. Echipele de specialişti, mai ales de transplant renal, cu care au început majoritatea centrelor, ar trebui să-şi propună să înceapă un program de transplant. Numărul de donatori de la Craiova consider că ar putea să facă mai mare decât este în momentul de faţă. Oradea, Baia Mare au un număr mai mare de donatori, iar Timişoara a mai scăzut anul trecut.
Ce nu se face la noi şi se face în străinătate?
– Transplant pulmonar, transplant de intestin subţire, transplant de pancreas se face relativ puţin faţă de cât ar trebui şi chiar transplant de cord se face relativ puţin în ţară. Agenţia de Transplant încearcă să promoveze o anumită strategie, dar nu este uşor.
De ce nu se fac, nu avem medici pregătiţi sau este o problemă legată de lipsa aparaturii?
– Aparatură avem. Este o combinaţie de lipsă de suficientă expertiză la nivel naţional şi cu un număr insuficient de donatori, pentru că numărul mare de donatori pe care îl avem este abia de un an-doi. Până acum cinci-şase ani, aveam atât de puţini donatori astfel încât dezvoltarea unor specialităţi, cum este transplantul de plămâni, de intestin subţire sau chiar de cord, în care donatorii sunt puţini – pentru transplantul de cord trebuie să fie tineri, într-o stare perfectă – e imposibil să dezvolţi astfel de programe cu zece donatori sau chiar cinci pe an. Aşadar, marea problemă rămâne numărul insuficient de donatori pe care îi avem.
Interviu realizat de LAURA MOŢÎRLICHE şi RADU ILICEANU
