Notă
Continuăm în acest număr publicarea textului scrisorii pe care jurnalistul italian de notorietate mondială i-a adresat-o colegei, concitadinei şi prietenei sale, Oriana Fallaci, ca răspuns la articolul acesteia, între timp publicat într-o carte („Mânie şi orgoliu”) devenită best-seller în anii care au urmat atacului sângeros de la 11 septembrie 2001.
Tiziano Terzani: Sultanul şi Sfântul Francisc (III)
Pe tine, Oriana, kamikaze nu te interesează. Pe mine în schimb foarte mult. Am petrecut cu unii tineri din „Tigri Tamil”, consacraţi sinuciderii. Mă interesează tinerii palestinieni din „Hamas” care se aruncă în aer în pizzeriile israeliene. Un pic de milostenie ai fi cunoscut şi tu dacă, în Japonia, în insula Kyushu, ai fi vizitat Chiran, centrul unde primii kamikaze au fost antrenaţi şi ai fi citit cuvintele lor, uneori poetice şi extrem de triste, scrise tainic mai înainte de a merge, şovăielnic, să moară pentru steag şi pentru Împărat. Kamikaze mă interesează fiindcă aş vrea să înţeleg ce anume îi face atât de dispuşi la acel nenatural act care este sinuciderea şi ce anume ar putea să-i oprească.
Cei dintre noi ai căror fii – din fericire – s-au născut, sunt îngrijoraţi azi foarte mult să nu-i vadă arzând în vâlvătaia acestui nou, extins tip de violenţă în care hecatomba Turnurilor Gemene ar putea fi doar un episod.
Nu-i vorba de a justifica, de a condamna, ci de a înţelege. A înţelege, fiindcă eu sunt convins că problema terorismului nu se va rezolva ucigând teroriştii, ci eliminând motivele ce-i fac ca atare.
Nimic din istoria omenească nu e simplu de explicat şi între un fapt şi altul există rar o corelare directă şi precisă. Orice eveniment, chiar şi al vieţii noastre, e rezultatul a mii de cauze ce produc, împreună cu acel eveniment, alte mii de efecte care, la rândul lor, sunt cauzele altor mii de efecte. Atacul Turnurilor Gemene e unul dintre aceste evenimente: rezultatul atâtor şi complexe fapte antecedente. Sigur nu e actul unui „război religios” al extremiştilor musulmani pentru cucerirea inimilor noastre, o Cruciadă pe dos, cum o numeşti tu, Oriana. Nu e nici măcar „un atac la libertatea şi la democraţia occidentală”, cum s-ar dori cu simplista formulă uzată acum de politicieni. Un bătrân academician de la Universitatea Berkeley, un om fireşte nesuspectat de antiamericanism ori de simpatii de stângisme, dă acestei istorii o interpretare total diferită. „Asasinii sinucigaşi din 11 septembrie n-au atacat America: au atacat politica americană externă”, scrie Chalmers Johnson în numărul din „The Nation” din 15 octombrie. Pentru el, autor al multor cărţi – ultima, Blowback, „Contralovitură”, publicată anul trecut, are ceva profetic – ar fi vorba tocmai de una din nenumăratele „contralovituri” la faptul că, în ciuda sfârşitului Războiului Rece şi destrămării Uniunii Sovietice, Statele Unite au menţinut intactă reţeaua lor imperială de circa 800 de instalaţii militare în lume. Printr-o analiză care pe vremea Războiului Rece ar fi părut un produs al dezinformării KGB-ului, Chalmers Johnson face lista tuturor intrigilor, comploturilor, loviturilor de stat, persecuţiilor, asasinatelor şi intervenţiilor în favoarea regimurilor dictatoriale şi corupte în care Statele Unite au fost în mod deschis ori clandestin implicate în America Latină, în Africa, în Asia şi în Orientul Mijlociu de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până azi.
„Contralovitura” atacului Turnurilor Gemene şi a Pentagonului ar avea de-a face cu o întreagă serie de fapte de acest tip: fapte ce merg de la lovitura de stat inspirată de CIA contra Mossadeq în 1953, urmată de instalarea Şahului în Iran, la Războiul din Golf, cu permanenţa consecventă a trupelor americane în peninsula arabă, în special în Arabia Saudită unde se află locurile sacre ale Islamului. Potrivit lui Johnson această politică americană ar fi „convins atâţia oameni de treabă din întreaga lume islamică de faptul că SUA sunt un inamic implacabil”.
Aşa s-ar explica virulentul anti-americanism difuz în lumea musulmană şi care azi surprinde atât de mult Statele Unite şi pe aliaţii lor.
Exactă ori nu cât o fi analiza lui Chalmers Johnson este evident că la baza tuturor problemelor de azi ale americanilor şi ale noastre în Orientul Mijlociu există, lăsând la o parte chestiunea israeliano-palestiniană, obsesiva preocupare occidentală de a a-l face să rămână în mâinile unor regimuri „prietene”, oricare ar fi ele, rezervele petrolifere ale regiunii. Aceasta a fost capcana.
Şi ocazia de a ieşi din ea este acum.
De ce să nu revizuim independenţa noastră economică de petrol? De ce nu studiem cu adevărat, cum am fi putut face de câteva decenii, toate posibilele surse alternative de energie?
Am evita astfel să fim implicaţi în Golf cu regimuri nu doar represive şi odioase ale talibanilor, am evita veşnic mai dezastruoase „contralovituri” cu care ne vor sfâşia opozanţii acelor regimuri şi am putea în orice caz contribui la menţinerea unui mai bun echilibru ecologic pe planetă.
Poate salvăm şi Alaska cum chiar cu câteva luni în urmă a fost deschisă sondărilor, ce chestie!, chiar de preşedintele Bush, ale cărui rădăcini politice – o ştiu cu toţii – sunt printre petroliferi.
Apropo de petrol, Oriana, sunt sigur că şi tu ai observat cum, în ciuda a tot ceea ce se scrie despre Afganistan, foarte puţini sunt cei ce îşi dau seama că marele interes pentru această ţară e legat de faptul de a fi pasajul obligatoriu al oricărei conducte făcute să transporte imensele resurse de metan şi de petrol din Asia Centrală (adică din acele republici ex-sovietice acum toate, dintr-odată, aliate cu Statele Unite) prin Pakistan, India şi de-acolo în ţările din Asia de Sud. Totul fără a trebui să treacă prin Iran. Nimeni în aceste zile n-a amintit că, încă din 1997, două delegaţii ale „oribililor” talibani au fost primite la Washington (şi la Departamentul de Stat) ca să trateze această treabă şi că o mare întreprindere petroliferă americană, Unocal, cu consultanţa nimănui altcuiva decât a lui Henry Kissinger, s-a angajat împreună cu Turkmenistanul să construiască acel oleoduct prin Afganistan.
Este deci posibil ca, în spatele discursurilor despre necesitatea de a proteja libertatea şi democraţia, iminentul atac contra Afganistanului să ascundă şi alte consideraţii mai puţin răsunătoare, dar nu mai puţin determinante pentru ceea ce chiar în America unii intelectuali încep să fie îngrijoraţi că o combinaţie între interesele industriei petrolifere şi cele ale industriei de război,. combinaţie acum proeminentă reprezentată în echipă cu puterea de la Washington – să sfârşească prin a determina într-un unic sens viitoarele opţiuni politice americane în lume şi spre a limita în interiorul ţării, cu motivul emergenţei anti-terorism, marginile acelei extraordinare libertăţi care fac America atât de singulară.
