O cauză în două cuvinte: libertate şi democraţie!

După mai bine de douăzeci de ani, chiar într-o altă configuraţie geostrategică şi în deplină democraţie, sau pe aproape, SRI-ul rămâne la fel „de temut”, aidoma serviciului de informaţii românesc de dinainte de decembrie 1989, când avea umbrela legală a unui stat totalitar pusă complet la dispoziţie. La nivel oral, precumpănitor, despre SRI se ştie că „ascultă telefoanele”, percepţie perenă, nebranşată, din păcate, şi la alte rosturi ale sale, precum identificarea vulnerabilităţilor, informarea, cunoaşterea, prevenirea şi aşa mai departe, competenţe omise în orice judecată superficială. De regulă, ambasadorul George Cristian Maior, directorul celui mai important serviciu de informaţii din ţară (SRI), apare rar pe câte un post de televiziune, sistematic cu bună reputaţie, şi mai rar în presa scrisă. Când însă împrejurarea face să aibă în faţă un jurnalist bine documentat, stăpân pe tehnica întrebărilor, la care indiscreţia are dozaj, dar şi praguri, precum Emil Hurezeanu, cum s-a întâmplat miercuri seara pe Money Chanel, atunci dialogul captivant, între doi impecabili profesionişti, merită urmărit, precum un film cu maxim suspans. Ambasadorul George Cristian Maior, fiul intelectualului ardelean, universitarul Liviu Maior, fost ministru al Învăţământului (1992-1996) şi, apoi, ambasador în Canada, ginerele scriitorului Augustin Buzura, este un descendent autentic al şcolii ardelene. Erudit, cu simţul esenţelor, vorbeşte calm, argumentat, rafinat chiar, lăsând impresia că simţul onoarei îl obligă să tacă, mai degrabă decât să mintă în numele aşa-zisei raţiuni de stat. Discuţia sa cu Emil Hurezeanu, deşi relativ scurtă ca întindere, ne-a reamintit de dialogul maraton al ziaristei franceze Christine Ockrent cu contele Alexandre De Marenches, fost şef al Serviciului francez de Documentare Externă şi Contraspionaj (SDECE), redată în cartea „Consilier de taină al puterii”. La nivel discursiv, George Cristian Maior are stil. Punctează discret, dar eficient, când se referă la criza economică şi preocupările SRI pentru evitarea unor dezechilibre majore, ce ar putea conduce la o situaţie gravă de securitate naţională. Atinge, tangenţial, informarea Guvernului în sens preventiv, dar şi feed-back-ul beneficiarilor de informaţii. Evident, diferit, mai ales când „veştile sunt proaste”. Nu omite, în contextul întrebărilor, compatibilitatea deplină cu serviciile omologe din ţările UE, dar şi cu formatele multilaterale, dincolo de Europa şi SUA. Şi se ajunge la ceea ce trebuia demonstrat: SRI a dobândit o rezonanţă deplină în lumea serviciilor de informaţii. Că, nu rareori, prin natura relaţiilor interpersonale, poate lăsa impresia că eclipsează anumite ministere, ca, de pildă, cel de Externe, percepţia aceasta rămâne. Comentată realmente interesant. Ca să nu spunem insolit. Şi, pentru prima dată, directorul SRI, George Cristian Maior, formulează un reproş de substanţă, integral profesional, Securităţii „naţionaliste”, ai cărei reprezentanţi în viaţă evocă, aproape cu obstinaţie, propriile merite de la 1968 încoace, ocultând un detaliu absolut esenţial. Şi anume acela că oameni inteligenţi, bine pregătiţi profesional, aparţinând intelligence-ului, n-au înţeles la momentul potrivit izolarea ţării, autarhia accentuată şi consecinţele ei inevitabile. Dureroase, ca să nu spunem catastrofale. Prezent inclusiv la lansarea cărţii istoricului american Larry Watts „Cu asemenea prieteni”, reflecţiile carteziene ale ambasadorului George Cristian Maior, între care şi aceea că SRI face treburi urâte pentru un scop nobil, ne determină să credem şi să pledăm pentru cauza instituţiei de referinţă în domeniul informaţiilor, pe care o conduce: libertate şi democraţie. Garantul, oricât ar părea de riscant, este, înainte de toate, chiar persoana sa, între altele autorul unor strălucite eseuri, precum cele din „Incertitudine” (Ed. RAO, 2009) şi „Un război al minţii – intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI” (Ed. RAO, 2010). Ca să ne referim numai la acestea. Cum până la topirea unor angoase, mai mult sau mai puţin justificate, legate de ceea ce spuneam, „cu ascultarea telefoanelor”, atribuită SRI, va mai trece timp, ne consolăm cu gândul că în Italia magistraţii trans-alpini au pus sub ascultare, potrivit Institutului de cercetări Eurimes,  30 de milioane de cetăţeni în 10 ani, la un cost anual de 300 milioane euro, printre care şi pe Silvio Berlusconi, care s-a plâns că „nici regimurile comuniste nu au făcut acest lucru. Fapt fără precedent în alte democraţii occidentale.