În căutarea unui model viabil: Papa şi franciscanismul

0
139

Trăim sub presiunea unor prefaceri fără precedent, cărora nu le mai suntem simpli spectatori: suntem actori, actanţi, protagonişti, uneori regizori fără voie, înrobiţi divertismentului, zdrenţuiţi de stări umorale din care părem a nu ne mai reveni. Satul global în care vieţuim ne oferă, gratis, sentimentul unei comuniuni flatante, convertindu-ne într-un soi de cetăţeni ai lumii ce-şi ascund disperarea într-o infinită reprezentaţie în care ficţiunea substituie realitatea, iar sentimentul vicisitudinii pământene – unic şi crud adevăr absolut al condiţiei noastre de fiinţe muritoaredevine o biată paranteză. Ori o notă de subsol. Modele tari aproape că nu mai sunt. Spuzesc de peste tot cele proaste: triste, năucitoare de cele mai multe ori, fiindcă în oferta unor plăceri momentanee, precum cea a unei degustări într-o cramă de vinuri alese, clipa lucidei revelaţii, când resemnarea ni se refuză, ne aruncă direct în braţele mahmurelii.

Şi tocmai în această lume aprig marcată de confruntarea între civilizaţii (între religii şi credinţe!), Papa Francisc oferă, cu o firească disponibilitate, indiciile unui model. E cel al franciscanismului propus şi tragic experimentat de figura Sfântului de la care a împrumutat nume, pildă, comportament, vigoarea unui umanism ce transcende şi anulează cercul oricărei dispute.

Am descoperit sub numele unei mari scriitoare şi, deopotrivă, a unei conştiinţe civice a Italiei şi a lumii de azi, romanciera Dacia Maraini, un text narativ de evocare a Sfântului din Assisi de o densitate stilistică şi ideatică cuceritoare. Îl propun aici cu dubla intenţie: de identificare a adevăratei vocaţii a credinţei şi a adevăratului resort ce-l animă pe actualul Papă în extraordinara sa aventură evanghelică de un profund umanism.   

 ***********

Dacia Maraini

Francisc şi şoarecii din Assisi

 Există un tablou care-l reprezintă pe Sf. Francisc încă tânăr, dar deja încercat de boală, care cu ochii închişi stă pe o piatră în mica grădină de la San Damiano şi pare pierdut în propriile gânduri. Legenda povesteşte cp chiar în mica grădină a mănăstirii San Damiano, într-o dimineaţă din 1224, după o noapte de cumplite suferinţe fizice trăite într-o chilie în mod ciudat „invadată de şoareci”,

Francisc ar fi scris versurile uneia dintre cele mai frumoase poezii ale literaturii noastre. Detaliul cu şoarecii m-a uimit. Şi am încercat să-mi imaginez ce s-o fi petrecut în acea noapte.

Răpus de febră şi de durerile oaselor, stă aşezat pe pătuţ în micuţa chilie goală. Pe neaşteptate aude un fâşiit uşor ce urcă din podea. Întoarce capul şi vede nişte corpuleţe negre, tăcute ce ies cu zecile dintr-o deschizătură făcută în zid şi se împrăştie pe podea. Faptul că există şoareci şiroind prin mănăstire ştie toată lumea. Însă e oare posibil că şi-ar fi dat întâlnire în chilia sa? Privindu-i, negru şi plini de păr cuibăriţi pe podea, neîngrijoraţi de prezenţa sa, Francisc simte o clipă de dezgust. Nu numai că nu se sinchisesc de el, dar par cu totul prinşi de ocupaţiile lor încât îşi fac de cap liniştiţi, se izbesc unii de alţii, sar, ridicând şi coborând lungile cozi negre fără să bage în seamă trupul său răpus de durere, întins pe pătuţ. Francisc închide ochii, murmură o rugăciunea pe vârful buzelor şi apoi îi redeschide sperând că visase. Dar, nu, şoarecii sunt tot acolo, ba chiar s-au înmulţit. Podeaua e acoperită de mici bestii lânoase ce

par să se fi strâns la o adunare. Francisc tresare: „Şi dacă urcă pe pat şi mă asaltează?”, se întreabă speriat. Însă cu siguranţă nu e decât un delir al său datorat febrei. Văd ceea ce nu există, îşi spune, e doar întreaga mea imaginaţie. Şi spre a se asigura, se ciupeşte de braţ. Însă trebuie să admită că nu, nu visează, nici nu delirează. Şoarecii sunt acolo şi continuă să intre dintr-o gaură în alta în fundul chiliei. Mai mult decât o gaură, pare a fi un şanţ abia  vizibil ce se deschide între podea şi perete. Intră câte doi-trei şi se reunesc cu ceilalţi. Ce vreţi de la mine?, strigă Francisc speriat, în timp ce durerile la oase la acea apariţie se fac tot mai puternice.

Pe urmă însă sufletul său contemplativ şi bun îşi revine. Se ridică într-o dungă şi cu capul chinuitor aplecat pe un cot începe să-i observe cu atenţie. Sunt făpturi şi ele, îşi spune, sunt făpturi ale Domnului. Şi încet-încet, studiindu-i mai cu atenţie, înţelege că bestiile sunt împărţite în diverse familii: un tată mai rotunjor şi o mamă ceva mai mică, ajutându-se cu dinţii şi cu cozile, trag înăuntru pe micuţii abia născuţi: şoricei cenuşii cu coada roşie. De ce însă tocmai în chilia sa? Buzele îngăduitoare se deschid într-un surâs de blândeţe: poate acele micuţe bestii or fi aflat de el, de prietenia sa pentru animale. Nu se povesteşte oare că a tăifăsuit îndelung cu un lup? Că a predicat păsărilor de pe ramuri? Şi atunci ce loc mai sigur decât chilia sa pentru a ţine o mare reuniune de familie? Se ştie, şoarecii se înmulţesc rapid şi fiece şoricel care se naşte dispune de cel puţin trei sute de verişori şi de trei sute de verişoare. Şi, pe urmă, există unchii, bunicii, mătuşile, bunicile. E nevoie de puţin efort spre a se alcătui sute de vietăţi.

Dar de ce oare s-au reunit astăzi? Spre a sărbători ori spre a prăda? Francisc observă cu atenţie sporită şi bagă de seamă că încet-încet au alcătuit un cerc, iar în mijlocul cercului au aşezat un pachet de mărimea unui măr. Când toţi şoarecii s-au aşezat. unul din ei se apucă să tragă cu dinţii şi cu ghearele cârpa care acoperă legătura. Ceilalţi şoareci îşi ţin privirea aţintită pe acele gesturi iuţi şi îndemânatice. În sfârşit, cârpele au căzut şi în mijlocul cercului a apărut o mare bucată de brânză abia atinsă de mucigaiul care îi dă pe laturi un culoare între albastru şi roz care te face să te gândeşti la nişte zori primăvăratici.

Ce minune de brânză! La comanda unuia ce pare a fi şeful, primul şir se apropie de hrană şi cu dinţii ascuţiţi răzuieşte o parte. Ceilalţi observă şi controlează totul în linişte. Chiar şi cei mai mici stau acolo ţintuiţi şi muţi fixând cu ochi vrăjiţi apetisanta bucată de caş. Imediat ce primul şir a terminat, revine la locul său alcătuind un alt cerc, în spatele celui ce urmează. Acum vine rândul celui de-al doilea şir care se aproprie la rândul său, în mod ordonat, spre a ronţăi ceea ce i se cuvine. Şi tot aşa, până la al cincilea, la al şaselea şir. Fără ca niciunul dintre şoareci, nici cei mari, nici cei mici, să se bucure cu forţa de mai multă brânză decât i s-a îngăduit. În sfârşit, când toţi au terminat de ronţăit şi e mestecat, iată că se retrag într-o ordine desăvârşită spre despicătura din zid şi cu răbdare, fără să se împingă, dispar dincolo de perete, făcându-se mici spre a putea trece prin acel şănţuleţ.

Doar un singur şoarece a rămas în chilie şi acum se apropie de patul bolnavului într-un mod delicat ca un vechi înţelept. Îşi ridică în sus căpşorul cu mustăcioarele ce-i tremură uşor pe botul umed şi priveşte spre sfânt cu o atitudine gânditoare. Întocmai aşa cum îl privise lupul. Cu prietenie şi cu gratitudine. Nu-i nevoie de cuvinte. Ochii aceia mici şi larg deschişi, lucind de bucuria de a trăi, îi spun că natura e frumoasă, că soarele e un frate, tot aşa cum surori sunt luna şi stelele, că apa şi focul sunt prietenii omului, dar şi şoarecii.

Apoi, după ce îi va fi adresat o uşoară şi amabilă plecăciune, ca şi când i-ar fi spus: „scuză-ne de deranj, noi nu suntem prea obsedaţi de hrană, dar ne e foame”, şoarecele se retrage şi el dincolo de zid. Pe pământ n-a rămas nimic, nici măcar o firimitură de mâncare. Până şi cârpa în care fusese învelită brânza a dispărut. În aer rămâne doar un uşor gust de sălbatic. Francisc surâde şi simte că durerile, în mod cât se poate de tainic, s-au dus pe apa sâmbetei din trupul înfierbântat de febră. De aceea se ridică din pat şi iese în mica grădină de la San Damiano unde, aşezat pe o piatră la soarele torid al primăverii înnoite, începe să scrie acele cuvinte limpezi şi hărăzite, frumoase şi proaspete care încă şi astăzi ne comunică un sentiment de fraternitate cu natura. Trebui să mulţumim şoarecilor din Assisi?