Cu o râvnă şi o promptitudine demne de cauze mai bune, scena publică autohtonă nu dă semne de revenire la o normalitate pe care cu toţii, politicieni, demnitari, jurnalişti şi simpli cetăţeni o clamăm imperativ fără să mai luăm act de adevărul crunt că „era ticăloşilor”, localizată şi denunţată cândva de Marin Preda şi de alţi congeneri ai săi în viscerele imunde ale autocraţiei totalitare, se revalidează în alte forme, poate chiar încă şi mai pernicioase. Dacă nu este o iluzie, cum filonul cel mai consistent al gândirii occidentale de la Kant încoace ne-a dat de înţeles că ar fi, neasumată prin grila unei etici a responsabilităţii, libertatea devine o capcană: în numele ei, se fac alianţe incestuoase, se lapidează conştiinţe, se legitimează furtul naţional, se validează minciuna ca alternativă viabilă la adevărul trimis în lumea poveştilor cu stafii şi multe alte egale ticăloşii. Ne întoarcem de unde doar am crezut – ori am visat – că am plecat, deosebirea, fireşte majoră, fiind aceea că s-a dat drumul la… ură, care-şi asociază, prin chiar esenţa ei, un întreg pachet de atitudini ce sfârşesc prin asfixierea întregului ambient şi prin anularea oricărei tentative creative.
Scandalul este, aşa cum am mai scris, sportul naţional preferat: se porneşte de la un „caz”, prezentat într-o primă emulsie logoreică drept o informaţie „bombă”, după care largi şi gălăgioase cohorte de trâmbiţaşi, aliniaţi de o parte ori alta a unui zid babelian (fiindcă fiecare uzează o altă limbă, alt cod comunicaţional, cu „cheile” la… purtător!). Şi, în timp record, spaţiul public devine o imensă scenă populată de cârcotaşi croită parcă pe imaginea (caragialiană De ale carnavalului în inspirata viziune a unui Lucian Pintilie), publicul, căruia tocmai ce i s-a retrezit gustul scandalului, urcă pe podium într-o beţie generalizată.
Însă în toată această comedie, al cărui fir tragic se pierde sub povara poftei de distracţie, lucrul cel mai grav se produce atunci când, abandonându-şi statutul şi locul în societate, instituţiile înseşi îşi rezervă partituri în spectacol. Iată un exemplu. Departe de a fi singular, el capătă, în opinia mea, măsura unui exemplum de cum n-ar trebui acţionat şi de cum n-ar trebui să se procedeze. E vorba de „cazul” actorului Mircea Diaconu, reinventat şi readus în spaţiul public, ca simptom al acelei ticăloşii de care pomeneam mai înainte: reinventatorul este o instituţie, ANI, criticată de unii, deloc puţini şi nu fără îndreptăţire (ba şi perdantă în numeroase speţe juridice) şi apărată de alţii şi cu argumente rezonabile, dar mai ales cu retorici şubrezite de partipriuri.
Să amintim, pe scurt, că instituţia respectivă duce un război crunt cu Mircea Diaconu pe un speţă pe care a pierdut-o în faţa a trei instanţe juridice, acuzaţia fiind aceea de incompatibilitate. Nu discut aici – deşi s-ar cuveni şi chiar ar şi merita – fapta imputată. Ca într-o paranteză, chiar şi ca exerciţiu de digresiune în cheie imaginară şi pornind de la personalitatea „pârâtului” dar şi de la cea a consoartei domniei sale, actriţa Diana Lupescu, asociată actului incriminator, ar merita totuşi un dram de interes raportarea la o altă lume, normală, în care o astfel de acuză ar trece neserioasă. Căci ar fi ca şi când i s-ar fi putut imputa unui Richard Burton, fie şi şef de instituţie publică, acceptul ori asentimentul său la promovarea soţiei, în acel moment, nu alta decât… Liz Tylor!.
De ce însă am revenit asupra lui Mircea Diaconu şi a conflictului său cu ANI? Înainte de toate, fiindcă, odată cu răspunsul, limpede şi ferm, pe care instituţia condusă de un oarecare „Georgescu” (un funcţionar, printre atâţia alţii, care sunt convins că istoria nu-l va scoate din dosarele unei arhive) tocmai l-a primit de la Comisia juridică a Parlamentului European nu doar că nu pune capăt unui proces încărcat de penibil dar pare a spori ambiţiile resentimentare ale dezonoratei instituţii.
Aflăm de la „acuzatul” perpetuu, Mircea Diaconu însuşi, că, în realitate, ANI nu doar că ar avea de gând să se conformeze acestui răspuns – al unor instanţe europene pe care de altfel n-a pregetat să le invoce constant -, ci continuă comedia proceselor, ba chiar i-a ameninţat şi pe miile de susţinători ai europarlamentarului ales cu un scor de forfait cu chemări în instanţă (!?).
Astfel stând lucrurile, rămâne întrebarea – mai gravă decât le apare aruncătorilor de pietre: cine şi când se va încumeta să pună capăt unor astfel de procese, intrate deja în ADN-ul unor instituţii deraiate de la condiţia şi de la menirea lor structurală?
