Modelul papal

0
130

Intervenţiile succesive ale noului Papă, Francisc, au reuşit, în doar câteva luni, să genereze, dacă nu o revoluţie, atunci cu siguranţă o furtună în sânul Bisericii Catolice, ca de altfel şi în societatea umană în întregul ei. Câteva dintre intervenţiile şi alegaţiile sale, livrate, în ciuda unui aparent gust al spectaculosului, cu o seducătoare naturaleţe, au sfârşit prin a şoca organisme, instituţii, ca să nu mai vorbesc de conştiinţe. N-au lipsit nici undele de şoc, atunci când, aşa cum s-a întâmplat cu câteva săptămâni în urmă, Suveranul pontif s-a deplasat, în postura umilă a unui păstor în căutarea turmei rătăcite, în portul sicilian Lampedusa, spre a-i întâlni şi mângâia pe miile de imigranţi africani, victime ale unui autoexil dictat de o disperare amintind de exodul biblic.

A urmat, în văzul întregii lumi, vizita nu mai puţin pastorală, în Brazilia, unde, aclamat de trei milioane de suflete, a delineat, în discursuri memorabile, veritabile direcţii novatoare ale Bisericii, nu doar catolice, cu un suflu asumat evanghelic.

Ieri, la Vatican, s-a petrecut un alt eveniment singular, cu siguranţă unic în istoria papalităţii: primirea, deloc privată, a fotbaliştilor naţionalelor de fotbal ale Italiei şi ale Argentinei, în preambulul unei partide amicale desfăşurate aseară, pe Olimpico din Roma, tocmai ca un omagiu pe care titraţii jucători au dorit să i-l dedice în semn de respect şi de preţuire pentru reînnoirea speranţelor în credinţă pe care le-a reaprins de la aşezarea sa pe scaunul lui Petru.

Lăsând deoparte aceste întâmplări, cu întreaga lor aură singulară, ceea ce surprinde şi merită mai mult decât conjuncturale avizări sunt mesajele papale, toate subsumate modelului franciscan căruia i s-a livrat prin chiar alegerea numelui.

Mărturisesc că opţiunea sa deschisă pentru modelul Sf. Francisc din Assisi a reprezentat, pentru mine o surpriză pe cât de şocantă, pe atât de plăcută. Pe Sfântul care fraterniza, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, pe colinele micului, dar cochetului oraş din Umbria, cu toate vieţuitoarele pământului şi închinase imnuri de fraternitate soarelui şi lunii l-am trecut, încă din adolescenţa mea, în rândul figurilor modelizante din sufletul şi din conştiinţa mea. Îi citisem scrierile, acele economicoase, dar cât de profunde, texte, subjugat de poeticitatea lor şi de tainicele învăţături subînscrise în ele.

Am fost, apoi, în două rândur,i la Assisi. Priveliştile, aerul, ambianţa, cromatica aceea atât de particulară devenită, ea însăşi, emblemă identitară a Sfântului, turturelele prezente în firidele grotei şi atât de accesibil prietenoase cu pelegrinii ocazionali, totul şi toate conturează – la aproape opt veacuri distanţă – unul din acele tărâmuri purtând, în toate nuanţele sale, semnul unei binecuvântări ca o mărturisire a prezenţei Divinităţii.

Cât despre Papa Francisc, demersurile sale în favoarea unei revigorări – de structură – a credinţei şi a Bisericii, cu evidentul impact asupra reaşezării Lumii în matca ei originară din care pare a fi ieşit, mie mi se prezintă ca unul dintre modelele exemplare de care avem, imediat şi necondiţionat, o mare trebuinţă. Un model cât un pariu – al nostru cu noi înşine – şi ca un afront paideic răsucit spre morbul în acţiune şi care este un proces insidios de degradare: al Omului, ca subiect singular, şi al Lumii sale intrate într-o degringoladă, deseori perfidă.