Ca să fiu sincer, nu ştiam prea multe despre Sandro Pertini (25 septembrie 1896 – 24 februarie 1990), al 7-lea preşedinte al Republicii italiene, între 1978 şi 1985, primul socialist ajuns în această demnitate, cu un trecut notoriu de antifascist, condamnat la închisoare pe viaţă, până i-am citit recent interviul luat de marea jurnalistă Oriana Fallaci, publicat în cartea „Interviu cu puterea” (Ed. Lebăda Neagră – 2024). I s-au tradus Orianei Fallaci (29 iunie 1929 – 15 septembrie 2006), corespondentă de război pentru mari publicaţii, în Vietnam, Orientul Mijlociu, America de Sud (autoare a 13 cărţi traduse în 26 de limbi), de un curaj feroce şi o determinare ieşită din comun, mai multe cărţi, în ultima vreme, şi la noi, pe lângă „Mânie şi orgoliu” (un milion de exemplare în Italia) şi „Dacă soarele moare” (1981). Autoare a unor interviuri fabuloase cu personalităţi ale politicii mondiale (Şahul Iranului, ayatollahul Khomeini, Henry Kissinger, Den Xiaoping, Enrico Berlinguer, Lech Walesa, Ariel Sharon, Robert Kennedy, Dalai Lama), Oriana Fallaci ajunge la un interviu cu Sandro Pertini, de fapt, cum recunoaşte, nu i-a luat un interviu „clasic”, ci l-a lăsat să vorbească şi au fost… 6 ore fermecătoare. Sandro Pertini, preşedintele Italiei, când l-am văzut, se bucura în loja marelui stadion „Santiago Bernabeu” din Madrid, la 11 iulie 1982, la finala CM de fotbal dintre Italia şi RFG, fiindcă tot suntem sub semnul sportului rege. Se exterioriza identic, cum aveau să o facă peste ani Angela Merkel şi Emmanuel Macron, copleşiţi de aceeaşi bucurie irepresibilă, greu de gestionat. „În politică trebuie să fii rece, trebuie să fii cinic. Eu nu eram nici rece, nici cinic şi în consecinţă (…)” narează undeva în cuprinsul interviului Sandro Pertini. Dar face o mărturisire şocantă, fiindcă aşa o consider eu. În 1929 l-a denunţat un fascist, care îl recunoscuse pe stradă, îl urmărise, şi Pertini a fost arestat. A stat în spatele gratiilor 15 ani, toată tinereţea. A intrat la închisoare cu părul negru şi a ieşit cu el cărunt. Ei bine, în 1945, după eliberarea oraşului Milano, a sosit la el un mesager politic şi i-a spus: „Icardo Saroldi, torţionarul, a fost prins şi partizanii sunt pe cale să-l împuşte”. Pertini n-a fost de acord. A considerat că ar fi o răzbunare personală şi nu şi-a dorit niciodată aşa ceva. A dat ordin să fie eliberat. Dar asta nu e tot. Ceva mai târziu soţia torţionarului îi mulţumea lui Pertini, pentru generozitatea sa, dar mai cerea… o favoare: o declaraţie din care să rezulte că nu soţul ei îl denunţase. Era deja prea mult. Pertini n-a dorit să ajungă preşedinte al Republicii. Ca preşedinte al Camerei refuzase să-i primească pe preşedintele Africii de Sud, ambasadorii Greciei, Spaniei şi Portugaliei. Şi-a făcut mama să plângă, pentru că-i ceruse graţierea. I-a adus un omagiu lui Alexandros Panagulias (partenerul de viaţă al Orianei Fallaci) când coloneii, aflaţi la putere în Grecia l-au condamnat la moarte. Interviul e tulburător. „Nu trebuie să ne fie teamă să plângem. Nu trebuie să ne stăvilim lacrimile când vor să iasă. Şi un bărbat trebuie să ştie să plângă”. Poate că demnitatea, invocată adesea, apare ca o virtute stoică. De fapt demnitatea e autentică, doar atunci când se exprimă cu naturaleţe. Şi nimic nu e mai nepotrivit decât o teorie a demnităţii. Ce bine ne-ar prinde şi nouă şi altora să ne gândim mai des la asta.
