Grigorescu de la Urzicuţa şi grâul

Dacă ar fi să socotim, fiindcă mai trebuie şi asta făcut, Florea Grigorescu, de la Urzicuţa, se află la al cincelea mandat de primar şi, fără griji deosebite, îl va lua şi pe al şaselea. Pentru a putea fi numit „baron de câmpie”. Înainte de a fi primar, a fost preşedintele şi inginerul-şef al cooperativei agricole din comună, poate unul dintre cei mai destoinici specialişti, şi erau destui, din agricultura Doljului. La orice concurs serios de competenţă, indiferent de companie, Florea Grigorescu s-ar fi impus. Prin ştiinţă de carte. Era consultat precum Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Siseşti”. A ştiut mereu să vorbească oamenilor, să le înţeleagă păsurile, să-i ajute, nu doar cu vorba bună, cât mai ales cu ce i-a stat la îndemână. Dincolo de înnoirile anilor din urmă, în planul edilitar-gospodăresc, şi ele sunt consistente, dacă adăugăm sala de sport, alimentarea cu apă, asfaltări şi pietruiri de drumuri, sistemul de canalizare, cât de curând în curs de materializare, ca şi sistemul de iluminat cu panouri fotovoltaice, bogăţia reală a celor din Urzicuţa a fost pământul. Fertil din cale-afară, care, în anii generoşi, le-a umplut mereu magaziile şi pătulele localnicilor, iar în anii calici nu i-a lăsat pradă sărăciei lucii. Acum au dat „lovitura” cu grâul, şi Florea Grigorescu, care cântăreşte bine vorbele, spune cu voluptate: „S-a făcut ca niciodată. Aproape 6.000 de kilograme la hectar. În orice caz, pe aici, în jurul acestei cifre ne poziţionăm”. Sigur, ca să se ajungă la o asemenea producţie, oamenii nu s-au uitat doar la cer. Ca o particularitate, Florea Grigorescu zâmbeşte scurt şi rar, încât pare grav, dacă nu încruntat tot timpul, chiar atunci când i se leagă nişte împliniri. Nu a obosit de când se află în slujba comunităţii, nu cunoaşte pregetul şi, dacă ar putea, ar tot adăuga la zestrea localităţii, care, pe 3 august a.c., îşi va aduna „fiii” risipiţi prin ţară. S-a ferit de belele şi dacă până acum n-a răzbit în presă nimic despre el înseamnă că e în regulă. Urzicuţa nu este, de bună seamă, buricul câmpiei doljene, dar e o comună cu peste 3.000 de locuitori, oameni teferi, harnici şi chibzuiţi, care nu au cunoscut resemnarea. Au trecut prin multe de-a lungul timpului, s-au împotrivit cooperativizării prin răzmeriţă, au acceptat-o când nu au mai avut încotro, s-au întrecut cu cei din alte comune când au trebuit să o facă, încât străină le-a rămas doar nemunca. Racordaţi de mai mulţi ani la reţeaua de Internet, cei din Urzicuţa au văzut şi ei ce este prin alte părţi ale lumii civilizate. Şi dacă uneori s-au speriat cât sunt alţii de departe, tot ei şi-au dat curaj şi au decis să nu mai zăbovească în lamentări, ci „să dea înainte”. Cu munca. Nu au făcut din ea „izvorul prosperităţii”, deviză demagogică, deloc nouă, lipsită de orice strălucire, ci chiar nu au mai cunoscut odihna. Sună poate patetic, dar Urzicuţa, cu primarul său cumpătat, poate oferi lecţia unei comunităţi de o demnitate aparte. Deşi poate multora le sună aiurea şi acest cuvânt.