Despre haimanalâcul mediatic

În ordine, ori cu un termen slogan care mă deprimă, este ok: s-a schimbat lumea, se schimbă şi, vorba poetului, cu ea ne schimbăm şi noi. Depinde însă cum şi cât ne ţin curelele: educaţia morală, buna-cuviinţă, atâta cât mai supravieţuieşte în pliurile unei existenţe supuse atâtor intrigante tentaţii, şi, nu în ultimul rând, acea brumă de cultură generală aflată, cum se ştie, într-una dintre cele mai tragice momente ale istoriei sale, sunt, ori ar trebui să fie, criterii esenţiale.

Am făcut un efort – moral şi intelectual – să tratez campania trivială a unei gazete de Sud (ciudată afiliere levantin-mafiotică) cu un gest de condescendenţă pe care am considerat-o  totdeauna un fel de abc al acestei meserii, dificile, într-atât încât gânditori celebri n-au pregetat s-o asimileze celor mai… neplăcute dintre toate.

Faptul că, din accident în sine emblematic, a fost comparată chiar şi celei mai vechi dintre profesiunile umane, spune mult despre pericolele la care te expui dacă intri, din nu ştiu ce idiote calcule, în această breaslă.

Mă atacă, în vreo două numere ale unei gazete de… Sud (căreia i-am refuzat, pe la începuturi, nu doar colaborarea, ci chiar… coordonarea pe care mi-o propunea atunci, de o manieră tacită pe care m-am obligat să n-o deconspir, chiar „patronul”, de atunci – şi tare mă tem că şi de acum – al  virtualei… gazete).

De două zile bag seamă că îmi tot invocă, cu un creion chimic demn de vechii contabili ceapişti, un individ sosit, se pare, de curând într-o  breaslă despre  care nu prea ştie nimic. Şi nu ştie fiindcă, aşa cum e deja o modă la noi, nimeni nu l-a chestionat.

Ce să fac? – m-am întrebat. Să te angajezi într-o polemică – nici vorbă. Regula esenţială este să ai cu cine. Cu anonimul zilier de la gazeta familiei Voinea (iată că destinul îmi face iar feste, obligându-mă, de-acum să acord o mai mare atenţie familiei de securişti Voinea, cu probe!) mi se pare inutil. Cu cine să polemizezi? Cu un Neica-Nimeni, pe care nici majusculele nu-l pot reabilita!)

Novice şi, cred, manipulat, el îmi evocă numele (fireşte, din acte, mala birocratia!), ocultând, cu ceva ticăloşie, adevărata mea identitate de scriitor şi de intelectual al cetăţii. N-am făcut, în cei peste patru decenii de slujire a destinului cultual al Urbei noastre, caz de meritele mele. Mi s-a reproşat, nu o dată, de către colegi şi prieteni, că n-am procedat bine. Vor fi având dreptate.

Mi-am urmat însă credinţa. Şi convingerea. Mi s-a părut absolut oțios, ca să nu spun mai mult, să-mi etalez, în public cele peste cincizeci de lucrări editoriale (vreo 18 originale, apoi ediţii îngrijite şi traduse din mari scriitori şi gânditori ai lumii). Cine ar dori să afle îi stă la îndemână o minimă documentare. Asta dacă ar avea, din respect pentru adevăr şi pentru destinul Cetăţii în care convieţuim, ceva din  habitatul cultural de minimă rezistenţă.

În rest, cine şi ce reprezintă acest nominativ (Valentin TUDOR),  condamnat unui trist anonimat. Sireacul, vorba cronicarului de care nici nu a auzit, unica lui diligenţă este că… nu ştie ce face! Asta nu înseamnă că merită iertarea. Nu a mea, fiindcă nu despre asta este vorba, ci a unei instanţe mai degrabă lumeşti decât… divine.