Păcătoşi, cum suntem prin destin, întâmpinăm sfintele Paşti cu speranţe ce ne depăşesc meritele: tot mai tributari nimicniciei noastre cotidiene, înrobiţi patimilor lumeşti de peste an, bolnavi de orgolii şi ambiţii a căror deşertăciune cu greu ajungem s-o măsurăm, am fost ieri noapte ca martori la pătimirile lui Iisus, luând parte, astfel, la lecţia cea mai curată şi mai persuasivă dintre toate cele pe care Istoria omenească ni le-a oferit.
La noapte, vom păşi din nou pe uşa bisericii spre a fi, iarăşi, martori la Taina Cea Mare, misterioasa, dar atât de adevărata Înviere a Domnului nostru.
Sun atâtea apăsări şi încercări ale firii – între care cele ale noastre înşine par şi cele mai bicisnice îndeosebi când nu sunt asumate -, ne lăsăm purtaţi de duhul acestei taine printre taine căutând în licărul sfintei lumini acel licăr strălimpede prin care să facem un pas înapoi în noi înşine, spre noi înşine. Şi spre ceilalţi.
Nu cunosc, în milenara tradiţie culturală a omenirii, o metaforă mai plină de miez, mai dotată cu sens curativ, mai dreaptă în orizontul nostru existenţial decât această Lumina lină ce ne însoţeşte, de Sfintele Paşti, în aceste momente sacre în care tensiunea interferează, cu o magnitudine aproape fierbinte, cu beatitudinea: o tensiune iscată din jarul suferinţei hristice şi o beatitudine ce se iveşte la auzul febrilei veşti: HRISTOS A ÎNVIAT!
