După tăcerea neobişnuită din Vinerea Mare, când parcă totul moare şi simţim o nevoie de retragere în sine, clopotele prind să sune ca o aducere-aminte că ceasul cel mare se apropie. Noaptea Învierii Domnului se pogoară din nou, aprinzând mii de luminiţe pe pământ.
Învierea Domnului s-a petrecut sâmbăta, la miezul nopţii. Atunci pământul s-a cutremurat şi un înger a răsturnat piatra de pe mormânt. Ostaşii care făceau de strajă s-au înspăimântat şi au fugit. În zori, femeile mironosiţe, venind la mormânt, au găsit piatra răsturnată, iar pe piatră stătea îngerul care le-a vestit învierea Domnului. Hristos însuşi le-a întâmpinat zicându-le: “Bucuraţi-vă!” Apoi, Domnul s-a arătat apostolilor intrând la ei prin uşile închise şi le-a zis: “Pace vouă!”, iar la opt zile după aceea, ne spun evangheliştii, i s-a arătat şi apostolului Toma, care nu era la un loc cu ceilalţi.
Aşadar, Hristos a înviat! Învierea Sa o mărturisesc toţi cei cărora li s-a arătat, iar mărturia lor nu poate fi pusă la îndoială. L-a văzut mai întâi Maria Magdalena, care le-a spus apostolilor: “Am văzut pe Domnul!” Petru şi Ioan au alergat spre livada lui Iosif din Arimateea, unde fusese înmormântat Iisus. Ioan a ajuns primul “şi aplecându-se a văzut giulgiurile puse jos, dar nu a intrat.” Petru a intrat în mormânt, “a văzut şi el giulgiurile jos, iar mahrama care fusese pe capul Lui era înfăşurată la o parte, într-un loc.” Mormântul era gol. Petru nu s-a îndoit, numai “s-a mirat întru sine de ceea ce se întâmplase.” Când ucenicii stăteau ascunşi de teama iudeilor, Hristos a venit în mijlocul lor. Şi văzând cum neliniştea pusese stăpânire pe ei, le-a zis: “Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase precum mă vedeţi pe Mine că am.” Apoi, pentru a-i convinge că este viu, le ceru ceva de mâncare. Cineva îi întinse ce avea la îndemână: un peşte şi un fagure de miere. Mâncă în faţa lor şi gândi că “era vremea să le deschidă mintea ca să priceapă Scripturile: Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.” Şi din vorbele Lui, care reînviară amintirea altor cuvântări, ucenicii pricepură că de vreme ce Învăţătorul lor înviase, există înviere pentru toţi.
Sărbătoarea Paştelui
Constituţiile Apostolice şi Canoanele apostolice dau mărturie că Paştele este cea mai veche sărbătoare creştină. Cuvântul Paşti are origine evreiască (Pesah=trecere), dar este moştenit de evrei de la egipteni. În limba română a provenit din forma bizantino-latină Paschae şi apare, de obicei, la forma de plural. Evreii numeau Paşti sărbătoarea lor anuală, de la 14 Nisan (7 aprilie), ce amintea trecerea prin Marea Roşie şi eliberarea din robia Egiptului. Termenul ebraic de Paşti a trecut în vocabularul creştin fiindcă evenimentele sărbătorii noastre au coincis cu Paştile evreilor din anul 33. Exceptând numele şi coincidenţa cronologică, nu există altă legătură între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină.
Diferenţe în legătură cu data sărbătorii
Paştele a fost prăznuit de toată lumea creştină, dar nu la aceeaşi dată. Diferenţele au dus la adevărate schisme între Biserici. O uniformizare a datei serbării Paştilor a făcut-o Sinodul I Ecumenic de la Niceea, în anul 325, din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare. Sinodalii au adoptat practica generală bazată pe calculul datei Paştilor obişnuit la Alexandria, care se reducea la câteva norme: în ce priveşte ziua, Paştele se va serba totdeauna duminica; această duminică va fi cea imediat următoare Lunii Pline de după echinocţiul de primăvară; când prima Lună Plină de după echinocţiul de primăvară cade duminica, Paştele va fi serbat în duminica următoare pentru a nu se serba odată cu Paştele iudeilor. Data Paştilor depinde deci de două fenomene astronomice, unul cu dată fixă – echinocţiul de primăvară, şi unul cu dată variabilă – Luna Plină de după echinocţiul de primăvară. Aceasta face ca data Paştilor să varieze de la an la an. Din păcate, nici până azi nu există uniformitate în această privinţă între Apusul şi Răsăritul creştin. Motivul este că nu toată creştinătatea are în uz acelaşi calendar.
Calendarul iulian şi eroarea lui originară
Lumea creştină şi necreştină foloseşte calendarul întocmit de astronomul alexandrin Sosigene, pe vremea împăratului roman Iulius Cezar (100-44 î.Hr.), de aceea s-a numit calendarul iulian. Cunoscând durata exactă a anului astronomic, Sosigene a stabilit durata anului calendaristic la 365 de zile. Pentru că diferenţa de 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde, cu care anul astronomic depăşeşte durata anului civil, în patru ani face aproape o zi, el a adăugat câte o zi în plus la fiecare patru ani (366 de zile), restabilind în felul acesta coincidenţa anului civil cu cel astronomic. Dar calendarul iulian neglija o mică diferenţă de 11 minute şi 15 secunde pe an, cu care anul civil era mai lung decât cel astronomic. Asta însemna că anul civil rămânea în urma celui astronomic în 128 de ani cu o zi, în 384 ani, cu trei zile, etc. Diferenţa a fost observată datorită serbării Paştelui, a cărui dată este legată de echinocţiul de primăvară şi de Luna Plină de după echinocţiu. În vremea Sinodului I Ecumenic, echinocţiul de primăvară a căzut pe 21 martie, iar Părinţii Sinodului au hotărât ca această zi să rămână data echinocţiului de primăvară, fără să ia alte măsuri de prevenire a întârzierii. De aceea, după 128 de ani de la Sinodul I Ecumenic, echinocţiul real de primăvară a căzut în ziua de 20 martie, după alţi 128, la 19 martie, ş.a.m.d.
Calendarul gregorian
În secolul XVI, diferenţa dintre echinocţiul de primăvară real şi cel ipotetic (21 martie) al calendarului iulian ajunsese la 10 zile, fapt ce a dus la calcularea greşită a Lunii pascale, deci şi a Paştilor. Această greşeală a fost îndreptată în Apus prin Reforma gregoriană, realizată din iniţiativa Sinodului din Trident, sub papa Grigorie XIII, la 1582, cu concursul astronomului italian Luigi Lilio. Au fost eliminate cele 10 zile cu care anul civil rămăsese în urma celui astronomic. Astfel, în 1583, echinocţiul real de primăvară a revenit la 21 martie, ca în vremea Sinodului I Ecumenic. Îndreptarea calendarului iulian prin reforma gregoriană a fost aplicată de toate Bisericile şi statele catolice şi protestante din Apus. Bisericile ortodoxe n-au acceptat reforma din motive de ordin confesional. Ele au menţinut calendarul neîndreptat care se va numi stil vechi sau ortodox în opoziţie cu cel gregorian numit stil nou sau catolic.
Situaţia actuală a creştinătăţii în ce priveşte calendarul
La Congresul Interortodox din 1923, de la Constantinopol, s-a hotărât îndreptarea calendarului iulian şi în Bisericile ortodoxe, eliminându-se diferenţa de 13 zile şi asigurându-se coincidenţa anului civil cu cel astronomic. Recomandările congresului au rămas să fie aplicate de fiecare Biserică ortodoxă autocefală în parte. Cu toate acestea, au rămas pe stil vechi (calendarul iulian neîndreptat) Bisericile ortodoxe din Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Belgradului. Bisericile apusene (catolice şi protestante) întrebuinţează calendarul iulian îndreptat prin reforma gregoriană, aplicată integral, atât pentru sărbătorile cu dată fixă, cât şi pentru cele cu dată variabilă. O situaţie intermediară o au Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat, între care şi Biserica Ortodoxă Română, şi care folosesc un calendar mixt, adică stilul nou pentru sărbătorile cu dată fixă şi Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu dată mobilă, deci Paştile şi toate sărbătorile legate de el ca dată, ca o concesie făcută Bisericilor ortodoxe rămase la stilul vechi.
Propuneri pentru reducerea diferenţei la 7 zile
Plecându-se de la faptul că duminica în care a avut loc Învierea Domnului (16 Nisan anul 33) a corespuns cu 9 aprilie din calendarul creştin, s-a propus ca Paştele să se serbeze totdeauna în duminica cea mai apropiată de 9 aprilie, caz în care data lui ar varia în intervalul de o săptămână dintre 9 şi 15 aprilie. Propunerea a fost respinsă la Conferinţa Generală Ortodoxă de la Chambesy 1977, unde reprezentanţii tuturor Bisericilor ortodoxe au căzut de acord să se introducă peste tot calendarul îndreptat, iar Paştile să se serbeze între 22 martie şi 25 aprilie, stil nou, conform normelor consfinţite la Sinodul I Ecumenic.
Modul de serbare a Paştelui
Noaptea Învierii era petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune. De la împăratul Constantin cel Mare încoace, se luminau nu numai bisericile în care se făcea slujba Învierii, ci şi casele creştinilor şi oraşele cu făclii înalte şi coloane de ceară sau torţe aprinse . De acum şi până la Înălţare toţi se salutau cu “Hristos a înviat!”, la care se răspundea cu “Adevărat a înviat!” Împăraţii eliberau prizonierii, stăpânii dădeau libertate sclavilor. În biserici se aduceau pască, brânză, carne, în special de miel, şi mai ales ouă roşii. Toate erau binecuvântate şi apoi împărţite săracilor. Serbarea Paştilor se prelungea o săptămână întreagă. Era interzisă participarea creştinilor la spectacole, jocuri şi petreceri păgâne. Sf. Părinţi opresc chiar lucrul în tot cursul săptămânii Luminate. De acum până la Rusalii, erau interzise metaniile, îngenuncherile în biserici şi ajunările.
După pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ed. Partener, 2008
