Barack Obama şi marile regrete spre final de mandat

0
94

Pe cât de neaşteptată, în fapt cu siguranţă istorică, a fost instalarea lui Barack Obama la Casa Albă, pe atât de controversată s-a dovedit evaluarea politicii sale, îndeosebi a celei externe, în mass-media americană şi străină, ca şi în rândurile unor strategi, analişti ori ale publicului. Cea mai pertinentă explicaţie pare a fi identificată în amploarea orizontului de aşteptări pe care a generat-o sloganul şi, cu el, doctrina schimbării, susţinută, la rându-i, de atributul lui se poate. Nu-i de mirare să, în febra acelei furtunoase campanii, un astfel de discurs, structurat pe mobilul unei altfel de politici, în care perspectiva dictatului monolitic în politica internaţională părea abandonată, s-a ivit o bună doză de optimism şi, pentru mulţi, a reînviat mitul unui Kennedy redivivus.

Adevărul, de-atâtea ori verificat în decursul istoriei reale, că niciun program politic nu-şi atinge decât parţial finalităţile enunţate electoral, avea să-l însoţească şi pe tânărul Obama de-a lungul celor două mandate ale sale. Pe plan intern, a reuşit cu dificultate şi numai parţial să-şi impună câteva dintre schimbările majore anunţate. În politica externă, a sfârşit prin a lăsa SUA antrenate în conflicte nedorite, dar nu mai puţin discutabile, ca şi în dispute geopolitice ce-au sfârşit, din păcate, prin reinstaurarea unui climat de război rece pe care umanitatea l-a crezut, o clipă, de domeniul istoriei.

A existat, totuşi, o doctrină Obama, o recunoaşte el însuşi şi o recunosc şi alţii, de o parte ori de alta a baricadei, în interiorul echipei de susţinători ori în cea a adversarilor. Într-un lung interviu acordat lui Jeffrey Goldberg pentru publicaţia americană „The Atlantic”, chiar sub titlul „The Obama doctrine”, ceea ce incită şi, pe alocuri, chiar şochează sunt reproşurile pe care „cel mai puternic om al planetei” şi le face, însoţite de regrete şi de o surprinzătoare recunoaştere a erorilor pe care le-a făcut în politica internaţională.

„Când privesc în urmă şi mă întreb ce s-a făcut greşit – mărturiseşte el – mă pot critica pentru a fi avut prea multă încredere în faptul că europenii, dată fiind vecinătatea cu Libia, s-ar fi implicat mai mult în ce priveşte consecinţele”; în schimb, după ce l-au alungat pe Gheddafi, Cameron şi Sarkozy au neglijat cu totul ceea ce a urmat. Astfel, angajarea SUA în intervenţia în Libia din 2011 a fost o eroare, datorată în cea mai mare parte convingerii sale că Franţa şi Marea Britanie ar fi contribuit mai mult în desfăşurarea operaţiilor. „Nu a funcţionat”, recunoaşte Obama, dovada fiind tocmai haosul creat şi care pare fără sfârşit în Libia din prezent. El îl învinuieşte fără menajamente pe Sarkozy „care voia să se laude cu toate avioanele doborâte în campanie, în ciuda faptului că noi distrusesem toate liniile de apărare” libiene”. Nici pe premierul britanic nu-l scuteşte de critici, dovedindu-se „distrat” de la mersul campaniei libiene şi prins în jocuri de putere interne.

Cea mai acidă critică însă o distribuie statelor arabe din Golf, îndeosebi Arabiei Saudite, instigând la o politică de supremaţie în Orientul Mijlociu, la concurenţă şi în conflict cu Iranul, foarte solicitante ale intervenţiei americane cu rezultatul, regretabil pe termen mediu, de a-şi crea o bază de susţinere în rândul clasei politice din SUA. Aşa se face că până şi Hillary Clinton, pe vremea când deţinea portofoliul de secretar de stat, nu s-a aflat de partea preşedintelui.

Pe toţi, Obama îi califică drept „oportunişti”, un fel de ciclişti pe cont propriu, mereu avizi de voiajuri pelegrine transformate într-un fel de competiţii ad hoc. Cu toate acestea, nu ezită să-şi exhibe orgoliul pentru curajul de a fi făcut, în august 2013, pasul înapoi în campania deja pregătită pentru intervenţia în Siria pentru a pedepsi uzul de arme chimice din partea lui Bashar al-Assad: „Ştiam că a apăsând butonul de oprire pentru mine însemna un cost politic, dar am reuşit să mă eliberez din presiuni şi să mă gândesc în mod autonom la care era interesul Americii, nu doar faţă de Siria, ci şi faţă de democraţie” – recunoaşte cu o rară francheţe Obama.

În final, apărându-şi deciziile, inclusiv cea de neintervenţie în Siria, Preşedintele recunoaşte că, conştient de erorile predecesorului său, a calculat mereu riscul unei curse în care SUA s-a aflat de mai multe ori, una deopotrivă a unor colaboratori, a aliaţilor şi a inamicilor externi. Există reguli, afirmă el, care se aplică într-un mod atunci când America e vizată de un pericol şi în alt mod când e chemată să intervină în conflicte îndepărtate. De aici, grija sa cea mai mare a fost şi a rămas aceea de a nu fade prostii.

În astfel de mărturisiri nu-i nimic spectaculos, însă confesiuni de o astfel de anvergură spun mai mult decât zeci de planuri strategice decise prin cabinete ale Pentagonului ori prin cancelarii europene îmbâcsite de virusul „politicii corecte”.