Când poezia transcende ura…

0
49

Inter armas silent leges, decreta anticul roman Cicero într-un discurs public, sugerând un adevăr ce-avea să se confirme de atâtea ori în lunga şi dramatica istorie a umanităţii ce i-a urmat. Ca atâtea alte asemenea vorbe de duh, şi aceasta avea să-şi schimbe, în circumstanţe nu foarte transparente, dar semnificative în esenţa mesajului: nu (doar) legile, ci mai ales muzele sunt reduse la tăcere atunci când dialogul e substituit de conflicte, chiar dacă nu obligatoriu „armate”. În fapt, prezentul în care trăim spuzeşte de probe ale acestui adevăr incomod. Şi sordid. Lumea nu e mai divizată ca în epocile sale mai vechi de diversitatea credinţelor ori a etniilor, iar lunga şi oribila istorie a rasismului încă nu şi-a stins tragicele ecouri. Sentimentul acutizării acestei divizări e datorat, nu încape îndoială, procesului de globalizare, astăzi, mai mult decât oricând, chiar şi o încăierare între două entităţi, fie ele şi tribale, oricât de îndepărtate de percepţia noastră directă, ne ajung la cunoştinţă în timp record şi, astfel, tulbură şi generează perplexităţi. Nu aceleaşi şi nu în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Fiindcă mediatizarea, devenită, printr-o substituire „suculentă”, bombardament, are şi un efect disolutiv, risipindu-se în ceaţa unei indiferenţe mai mult decât vinovate.

Când, la scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, filosoful german Adorno decreta că n-ar fi fost posibilă poezia după ororile din lagărele naziste, puţini din rândul poeţilor înşişi au crezut într-o asemenea profeţie, pe care de altfel au şi combătut-o scriind memorabile pagini combative. Cazul cel mai notoriu va fi fiind, cred, al bucovineanului Paul Celan, transplantat la Paris, care şi-a eternizat strigătul de oroare în limba „călăilor”.

Şi, totuşi, în ciuda avertismentului ciceronian, cazurile limită de transcendere a neînţelegerii de orice natură, dar mai ales a celei cauzate de diversitatea etnică şi religioasă, n-au lipsit şi ele se constituie, atunci când devin publice, în veritabile repere ale unei umanităţi capabilă încă să-şi înfrunte şi să-şi vindece rănile.

Iată un exemplu recent de care presa pariziană şi nu numai s-a ocupat în mod predilect în ultimul an: doi poeţi, de-acum celebri, ambii născuţi la Bagdad şi ambii în acelaşi an, 1951, unul arab şi altul evreu, s-au regăsit, târziu, prin lecturi reciproce şi au devenit prieteni, fără a-şi trăda, nici unul, nici celălalt, nimic din propriul patrimoniu de credinţe şi de tradiţie etnică. Primul, Salah Hamdani, irakian, deci, condamnat şi, apoi, expulzat de Sadam Hussein, şi-a continuat o strălucită carieră în Franţa, continuând să scrie în arabă şi să apere ceea ce el a considerat a fi dreptul ţării şi al culturii acesteia la libertate şi la un destin just. Cel de-al doilea, Ronny Someck, nu mai puţin faimos, a fugit din Bagdad la vârsta de doi ani, în urma prigoanei antisemite şi a continuat să scrie şi să devină faimos în Israel, militând, în limitele unei conştiinţe a justiţiei, pentru poporul şi pentru ţara sa. Niciunul dintre ei nu a mai revenit în oraşul natal. Descoperindu-se, cum spunea, prin lecturi, au decis să se cunoască personal şi, astfel, au scris împreună, la patru mâini, cum se spune, o carte pe care au lansat-o şi din care au citit în faţa unui imens public la Ierusalim, conservându-şi fiecare propria viziune şi propria legitimitate la adevăr. Intitulată Baghdad-Jerusalem şi scrisă, fireşte, în arabă şi în ebraică, dar şi cu varianta în franceză, a devenit un punct de interes nu doar pentru critică ori pentru un public autonom de poezie, ci pentru extinse segmente ale societăţii, occidentale, dar şi din Orientul Mijlociu.

Nu e, cum s-ar putea crede la prima vedere, doar un indiciu de biografii accidentale, ci un semn, aşa cum anticipam, că, în zarva ameninţătoare cu care zdrăngănitul armelor ne ameninţă de-acum ceas de ceas, muzele îţi pot surclasa ca pe un oprobriu tăcerea, făcând loc speranţei. Căci creativitatea umană ca emblemă a separării de vreun izvod de bestialitate nu agreează mugetele vrajbei şi răgetele urii.