Dialogul maraton al Laviniei Betea, o specialistă în istoria recentă, cu Ştefan Andrei, fost ministru de Externe al României (1978-1985) şi apoi vice-prim-ministru al Guvernului (1987-1989), sub titlul „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli” (Ed. „Adevărul Holding”, 2011), este unul vioi, captivant, deloc de conivenţă, cu destule meandre. Pe alocuri, Lavinia Betea se autodepăşeşte, prin intransigenţă, lipsa de menajamente, dar şi scrupulozitate, în timp ce interlocutorul său, „una din personalităţile extrem de importante ale diplomaţiei, nu numai româneşti, ci ale diplomaţiei la nivel regional şi internaţional”, cum îl descrie un succesor de-al său, Teodor Meleşcanu, captivează prin memorie, detalii incitante, interesanta cumpănire a lucrurilor şi vocaţia narativă. În discuţie, Lavinia Betea aduce, la un moment dat, cazul romanului „Delirul”, al lui Marin Preda (Ed. „Cartea Românească” – ianuarie 1975) şi eventualul amestec al lui Nicolae Ceauşescu în adaosul capitolului în care apare adolescentul comunist „dat pe mâna jandarmilor, să-l ducă acasă din post în post, pe jos şi cu mâinile în cătuşe, ca pe un răufăcător”, episod ce va fi interpretat în fel şi chip, inclusiv ca un omagiu adus lui Nicolae Ceauşescu. Ceea ce afirmă Ştefan Andrei ştie de la Cornel Burtică şi Dumitru Popescu, cu ambii aflându-se în relaţii deosebite. Mai mult decât afabile. Aşa că atunci când afirmă că Nicolae Ceauşescu i-ar fi dispus lui Cornel Burtică să-i pună lui Marin Preda la dispoziţie documentele despre Mareşalul Ion Antonescu, de la Institutul de Istorie al partidului, trebuie crezut. Romanul „Delirul” a apărut în ianuarie 1975 şi succesul său la cititori s-a datorat atât prestigiului autorului, cât şi tematicii parţial inedite, adevărată breşă în zidul unor interdicţii moştenite, mai exact opticii noi pe care Marin Preda o dovedea în romanul său. S-a glosat mult, mai ales după 1989, în legătură cu prezenţa Mareşalului Ion Antonescu în „Delirul”. Deşi nu ocupă mult spaţiu în economia romanului, optica prozatorului a surprins prin faptul că i-a acordat dreptul la existenţă, contrastând cu viziunea propagandistică asupra istoriei contemporane în viziunea Comintern-ului, care proslăvea brigăzile internaţionale din Spania, eroii comunişti, partidele comuniste, stigmatizându-le pe cele istorice. Romanul a fost atacat vehement de „Literaturnaia Gazeta” (numărul din 14 mai 1975), „Der Spiegel” (nr. din 30 iunie 1975), Europa Liberă (Monica Lovinescu, 15 aprilie 1975). Similitudinea celor trei reacţii consta în interpretările politice, căutându-se o echivalare între Mareşalul Antonescu şi conducerea politică de la Bucureşti. Cum a răspuns „România Literară” (nr. 22/29 mai 1975), oficiosul Uniunii Scriitorilor, prin Ovidiu Crohmălniceanu, se ştie de cei interesaţi. Concesiv şi scurt, predându-l pe autor adversarilor. Partidul a cerut revizuirea romanului. Şi aici avem prima observaţie. O nouă ediţie, revizuită, apare imediat, ca „adiţional” la ceea ce se numea „bun de tipar”, datat 15 ianuarie 1975. Dispar capitolul despre Stalin, dar şi o bună parte din capitolul cu Hitler, ceea ce nu s-a observat. Oficial, ediţia de autor, completată, este cea pe care scrie „bun de tipar, 30 iulie 1975”, are coperta albă şi a fost tipărită în o sută de mii de exemplare. Ediţia lui Ion Cristoiu, din 1991, „necenzurată”, elimină capitolul pe care autorul îl introdusese, după toate aparenţele, la rugăminţile lui Cornel Burtică şi Dumitru Popescu, cu tânărul revoluţionar purtat de jandarmi din post în post. A doua observaţie este următoarea. Critica literară, inclusiv Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române” (Ed. „Paralela 45, 2008, pp. 959-961), a reproşat anvergura protagonistului Paul Ştefan „al lu’ Parizianu’”, incapabilă să susţină un roman întreg. Când propria experienţă de corector şi prozator la „Timpul” lui Grigore Gafencu, unde îl cunoaşte pe Virgil Untaru, viitorul soţ al Monicăi Lovinescu, care începuse să semneze Virgil Ierunca, cum descrie în „Viaţa ca o pradă” (Ed. „Albatros”, 1977), ar fi fost mult mai plauzibilă. Ori, autorul, într-un auto-interviu nepublicat (1976), reprodus în „Marin Preda – necunoscut” (Ed. „Semne”, Bucureşti, 2003), susţine că naratorul nu putea fi decât Paul Ştefan, tot un Moromete care părăsea satul. Faptul că patronul redacţiei „Ziua” („Curentul”) era Grigore Patriciu – şi autorul nu omite să precizeze că îl chema Ilie Dobre – este descris aidoma cunoscutului jurnalist Pamfil Şeicaru („Etajul şi şantajul”), condamnat în contumacie la moarte, de Tribunalul Poporului, în iunie 1945, dar reabilitat în 1966, prin decret pentru graţierea de pedeapsă al Consiliului de Stat (păstrat secret până în 1989), sugerează că autorul ştia acest detaliu. A dat un semnal interesant, pe care critica literară nu l-a luat în seamă. Deşi anunţase un al doilea volum, cu destinul eroilor săi până la moartea lui Stalin, în condiţiile terminării războiului şi ale noilor circumstanţe politice care i-au urmat, Marin Preda n-a mai vrut să continue „Delirul”, cartea unei generaţii care este şi a lui. Va scrie „Viaţa ca o pradă” şi apoi „Cel mai iubit dintre pământeni”. „Delirul” a fost şi rămâne cartea identităţii recuperate, ceea ce nu i s-a putut ierta lui Marin Preda de către adversarii identităţii româneşti. Întorcându-ne la interviul lui Ştefan Andrei, „nea’ Fane”, plecat din Podarii Doljului, trebuie recunoscut că ştie destule detalii despre roman, dar nu întreaga poveste, însă trebuie să-i mulţumim şi pentru ceea ce îşi reaminteşte.
