Zgomotul, despre care scriam mai deunăzi, s-a stins ori, mai exact, s-a retras din stradă dar cu siguranţă furia, departe de a se fi calmat, continuă să mocnească, de-acum surd, în rândul zecilor de mii de români care au participat la proteste. Şi nu doar al lor, ci şi al altor sute de mii, poate milioane, a căror lipsă de reacţie nu trebuie confundată cu vreun sentiment de mulţumire şi cu atât mai puţin cu vreo cauţionare a clasei politice în exercitarea menirii sale în siajul Puterii.
În context, oricând de discutabilă, soluţia instalării unui guvern aşa-zis „tehnocrat” (un apelativ impropriu: se ignoră semnificaţia sa negativă originară comună zonei semantice a „birocratului”) se cuvine evaluată şi acceptată în limitele unei constrângeri până la urmă necesare. În fond, e vorba chiar de o stare de necesitate şi, tocmai de aceea, judecăţile, îndeosebi ale galeriilor de analişti mediatici, ei înşişi închipuiţi „juraţi” neutri, ar trebui avansate cu mai multă măsură.
E adevărat, experienţe europene recente cu astfel de guverne instalate pe fondul unor crize determinate de decredibilizarea clasei politice s-au dovedit, în majoritatea cazurilor, nişte experimente nereuşite. Cazul guvernului italian condus de Mario Monti, o autoritate în materie de economie şi beneficiar al unui prestigiu internaţional neştirbit până în momentul intrării sale în exerciţiu, mi se pare cel mai ilustrativ. Întâi, fiindcă, într-o situaţie de profundă criză a instituţiilor statale puse la grele încercări de către „zglobiul Cavaliere”, alias Berlusconi, Monti şi miniştrii săi pescuiţi de prin amfiteatrele universitare a şifonat încă şi mai tare condiţia clasei politice. Până acolo încât nici propria sa formaţiune, încropită în ultimele clipe de guvernare, a reuşit un scor de divizie provincială. Şi, în locul cârcotelilor din aceste zile pe marginea executivului lui Dacian Cioloş, atenţia ar trebui orientată spre posibila tentaţie a premierului desemnat de a-şi încropi, la rându-i, şi el un partid în perspectiva viitoarelor alegeri. Mă tem că o astfel de perspectivă nu e lipsită de temei: în primul rând fiindcă, în politică, nu mai există sacrificiu benevol, gratuit (s-a observat deja penuria de veritabili oameni de stat), dar un pericol încă şi mai mare ar putea veni dinspre confiscarea unei astfel de perspective de către un outsider, nimeni altul decât „jucătorul” deja ieşit din carantină, care este Traian Băsescu şi „popularii” săi cu pretenţia auto-suspendării din rândul clasei politice în suferinţă. Mi se pare că acesta ar fi scenariul cel mai coşmaresc dintre toate, iar ambiguitatea în care se poziţionează pesediştii lui Dragnea, oscilând între o cauţionare a executivului lui Ciotloş şi criticarea lui gălăgioasă, ar putea favoriza şi astfel de mutări cu efecte greu de anticipat.
Ceea ce mi se pare absolut important şi esenţial în acest moment este că e nevoie de un gram de răbdare; fie şi aceea „puţintică” reciclară în retorica politicii de mahala oferită de Nenea Iancu. De fapt, chiar dacă e cu totul contraproductiv să se vorbească de „câştigători” în momentul de faţă, mi se pare limpede faptul că preşedintele Klaus Johannis şi-a îndeplinit cu prisosinţă rolul constituţional şi că, dincolo de opţiunile unora ori altora, soluţia Cioloş nu avea alternativă. Mai mult decât atât, sindromul bocitoarelor de profesie ar trebui abandonat în favoarea unei note, fie şi minimale, de optimism în absenţa căruia riscăm să ne reinstalăm în regatul acelei resemnări mioritice dincolo de care, chiar dacă aşteptările rămân mici, riscul de a pierde totul e infinit mai mare.
