Luca Niculescu mai mult decât… diplomat!

Invitat aseară, la Antena 3 CNN, pentru un interviu special cu Mihai Gâdea şi o altă şarjă de întrebări, din partea realizatorilor de emisiuni ai postului, premierul desemnat, Luca Niculescu, ştia ca fost ziarist, la ce se expune. Stăpân pe sine, bine dotat intelectual, cu o exprimare fluentă, cumpătată, atent la nuanţe, evitând orice capcană, în cunoştinţă deplină asupra stării de lucruri din economie, a depăşit toate aşteptările, primind „pe linie” note bune, pentru răspunsurile elaborate, din partea liderilor politici intervievaţi. Şi-a explicat atuurile –abilităţile de dialog şi negociere, experienţa acumulată în procesul de aderare la Organizaţia pentru Cooperare de Dezvoltare Economică (OCDE)- transmiţând un sentiment de siguranţă deplină. A reiterat, încă o dată, pe parcursul emisiunii, că a avut o relaţie foarte bună cu toate partidele, pentru aderarea la ODCE, cu toţi prim-miniştrii anteriori, cu mulţi miniştri „pot să citez zeci de nume din toate partidele, de oameni cu care am lucrat bine”. Întrebat de Mihai Gâdea, în cadrul unui exerciţiu, propus şi altor intervievaţi, s-a ajuns, la „simbolistica Franţei”, care în opinia lapidară (aşa cerea exerciţiul) a fostului ambasador la Paris înseamnă… partener istoric, singura putere nucleară a Europei. Întâmplarea a făcut ca şi o doamnă realizator de emisiune să-l întrebe, cam aiuritor, dacă este „omul francezilor” şi dacă preşedintele francez Emmanuel Macron are vreo legătură cu desemnarea sa, în calitatea de prim-ministru. Din decenţă şi rafinament, Luca Niculescu s-a arătat concis, deşi putea ţine o prelegere despre „sintagma Belgia Orientului”, frecvent utilizată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, interesantul mit politic: iluzia unei Românii destinată să devină, în toate privinţele, o replică a Belgiei la celălalt capăt al continentului. Dintr-o impresionantă cantitate de mărturii să ne oprim la o subtilă argumentaţie, aparţinând lui Dumitru Drăghicescu, care în 1907, ajungea la concluzia că nu există pe lume naţie mai desăvârşită decât cea franceză şi inteligenţă mai complexă decât a francezilor. La sfârşitul secolului al XIX-lea Pompiliu Eliade, în lucrarea „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie”, considera că întreaga civilizaţie română modernă se datora Franţei. Nu puteai fi intelectual fără să vorbeşti convenabil franceza, limbă obligatorie în anii de liceu, până la reforma din 1948. Chiar şi limba română, sub influenţă franceză a cunoscut o evoluţie considerabilă, un proces de modernizare, care a presupus marginalizarea unei părţi din fondul slav şi oriental, şi ceea ce am putea numi o a doua latinizare, mai ales prin adoptarea masivă a neologismelor de origine franceză. Capitala României a devenit la rându-i „micul Paris”. Ceea ce a mişcat, spre civilizaţia europeană, România. Declinul Franţei de acum e văzut adeseori ca o consecinţă a inadecvării sale economice. Franţa are o imensă contribuţie la unirea Ţării Româneşti cu Moldova în 1859 şi nu numai. Pentru mulţi Franţa a fost „a doua lor patrie” şi povestea e lungă. Capacitatea de a lua decizii oportune atât în plan economic, cât şi în planul relaţiilor internaţionale, prin parteneriate în funcţie de interesele strategice propuse, nu îi este străină, după cum o apropiere mai mare de Paris, dacă s-ar produce, graţie relaţiilor pe care le are, n-ar putea fi decât salutată.