În apariţia sa la canalul de televiziune France 2, în ziua în care a apărut şi pe două posturi de televiziune de la Bucureşti, preşedintele ucrainian Volodimir Zelenski şi-a exprimat îngrijorarea legată de tragedia fără margini, care zguduie, în prezent, Palestina şi Israelul, dar nu în sensul că se înregistrau mii de victime de o parte şi de alta, şi se prefigurează o extensie a conflictului cu complicaţii teribile, ci al propriului interes: atenţia internaţională riscă să se îndepărteze de Ucraina, iar acest lucru va avea consecinţe. Ceea ce este o realitate. Că a mai adăugat, ca ingredient, faptul că „suntem siguri că Rusia sprijină într-un fel sau altul operaţiunile desfăşurate de Hamas şi avem toate indiciile că Rusia ajută anumite operaţiuni teroriste să aibă loc”, nici n-a mai fost luat în seamă. Serviciile de informaţii ale Israelului şi cele cu care colaborează în regiune erau capabile –bănuim-, să facă lumină în această chestiune. Rusia, după câte se ştie, are o comunitate solidă în Israel, cifrată la circa 2 milioane de migranţi din fostele republici ex-sovietice, şi nu demult Putin considera Israelul „o ţară rusofonă”. Este adevărat că Rusia are un parteneriat special cu Iranul, în pofida tensiunilor dintre republica islamică şi statul israelian, şi mai mult întreţine relaţii oficiale cu responsabili ai Hamasului palestinian, dar poziţia Mosovei –deocamdată- la nivel declarativ, pare una „diplomatică”. A sprijinit constant dreptul la autoapărare al Tel Aviv-ului, în special când a fost victima unor atacuri teroriste. De această dată, Kremlinul a îndemnat ambele părţi, din conflictul arabo-israelian, să dea dovadă de reţinere. Că Moscova îndeamnă la „reţinere” poate suna cinic. Neîndoielnic, un element cheie al strategiei lui Vladimir Putin îl constituie erodarea susţinerii vitale, din partea Occidentului, a Kievului, dar şi dezbinarea ţărilor donatoare. Ce se întâmplă momentan în Orientul Mijlociu deturnează atenţia clasei politice americane, a ţărilor europene, de la războiul din Ucraina, dar şi a unei părţi din resursele acestora. Mai clar: este logic, chiar moral, ca Ucraina să primească sprijin şi Rusia să nu poată impune pacea, aşa cum doreşte, dar orice sprijin trebuie legat de un efort serios şi suţinut, determinat, de a pune capăt războiului. Determinarea Ucrainei a fost extraordinară şi doleanţele sale nu pot fi ignorate. Dar argumentul nu este decisiv. Compromisurile morale sunt atenuate, dacă se crede că Ucraina poate câştiga, şi rezultatul va avea un impact pozitiv pentru toată Europa. Având în vedere rezultatele dezamăgiitoare ale contraofensivei ucrainiene, teza respectivă este greu de apărat. Miercuri, Volodimir Zelenski s-a aflat la sediul NATO, unde strategia rămâne clară: războiul va fi susţinut cât mai mult posibil. Vizita era planificată, înainte ca Hamas să lovească, printr-o operaţiune fără precedent Israelul, eveniment care a reorientat atenţia politică occidentală asupra Orientului Mijlociu, după ce până acum fusese concentrată exclusiv pe războiul din Ucraina. Cehia şi Danemarca vor face echipă pentru a trimite vehicule blindate, tancuri, puşti de precizie, pistoale, mitraliere. De peste Atlantic însă sprijinul pentru Kiev pare să devină o variabilă de ajustare politică. Puterea unui consens bipartizan real, asupra Ucrainei, va fi testat cu adevărat în noiembrie, la sfârşitul aranjamentului provizoriu. Până atunci rămâne de urmărit ce vor realiza militarii ucrainieni pe câmpul de luptă, de unde veştile nu sunt deloc încurajatoare. Între timp nu puţine ţări din „sudul global”, distanţate faţă de poziţia pro-ucrainiană a taberei occidentale, are o poziţie cu geometrie variabilă. Volodimir Zelenski are motive să fie îngrijorat şi să se gândească –tot mai serios- la demararea discretă a unor negocieri de pace. Chiar şi cu avioanele F16, care îi sunt promise, şi pentru care nu are piloţi formaţi, nu va putea recuceri tot teritoriul pierdut. În schimb va augmenta numărul victimelor pe câmpul de luptă. Complicată situaţie.
