Se împlinesc, peste câteva săptămâni, 47 de ani de când, imberbi studenţi ai abia înfiinţatei Universităţi craiovene, ne-am cunoscut şi, prinşi în jocul pasiunii pentru literatură, am legat o prietenie care, departe de a-şi fi pierdut ceva din determinismul ei primar, s-a potenţat cu vremea. Circumstanţe ale vieţii ne-au delegat unor trasee diferite, însă, cu excepţii nesemnificative, drumurile ni s-au intersectat mai mereu sub semnul aceleiaşi pasiuni pentru fapta de cultură: de valorificat şi, cu nedesluşit har şi ceva noroc, de creat.
Momentul decembrie 89 ne-a găsit, întâia oară, distribuiţi, pe fronturi opozante, impuse atunci de intempestiva tranziţie de la un sistem (politic, dar nu numai) la altul: unul, avortat şi căruia amândoi îi reproşam, cu o frenezie maladivă, nu doar ce ne refuzase, dar şi ceea ce ne oferise ori ceea ce noi reuşisem să-i smulgem, iar altul, pe un drum nedefrişat, etalând un car de speranţe în care n-am ştiut – ori n-am dorit – să detectăm scaieţii unei utopii desluşite abia mai târziu. Nici această polarizare nu a mişcat nimic din soldul prieteniei noastre care, învechindu-se ca vinul, se decanta încă şi mai tonic.
Urcând pe scena politică, reuşind cu epuizante eforturi să-şi conserve o normalitate într-o castă fără reguli şi fără morală, prietenul meu avea să se retragă din proprie iniţiativă, refuzând vreun simptom al învinsului, dar nereuşind să-l mascheze pe cel al unui vizibil resemnat. O resemnare căreia nicio Piaţă (a Universităţii bucureştene ori din alt colţ al Ţării) nu-i oferă, acum, vreo şansă de mântuire. Şi asta şi fiindcă, aşa cum credem, zarurile au fost aruncate şi nu pentru ori în numele unui … Caesar, ci al atâtor Brutuşi ieşiţi de prin cotloanele vechii şi noii societăţi, cu un gust exorbitant şi furibund al căpătuielii şi al cuceririi unei Puteri din a cărui natură nu ştiu mai nimic şi nici nu se străduiesc să ştie.
„Pragmaticii” erau cei pentru care – mi se confesează el reevaluându-şi odiseea prin tulburii ani petrecuţi în mijlocul lor – unica replică la tentativele sale de accedere la o normalitate imperioasă era calificativul de …idealist. Iată, îmi pare, una din explicaţiile cele mai simple, dar cu atât mai calificată şi mai edificatoare, a gravului impas în care ne găsim astăzi: noi şi societatea. Şi Ţara.
A fi idealist, însemna – şi încă mai înseamnă – pentru cei ce acced, prin aranjamente de culise, spre sfera administrării treburilor publice sau/şi politice, a accepta regulile unui joc meschin, uneori ipocrit ori de-a dreptul marcat de o perversiune pe care abia un eşec, oricât de tardiv, o va denunţa. Şi a renunţa la celelalte reguli „nenormate” decât în creuzetul bunei-creşteri de acasă: cele ale normalităţii, adică ale unor principii, precum cuviinţa, respectul de sine şi de celălalt, răbdarea de a asculta fiecare partitură a „orchestrei”, îndoiala de sine, ca ordonator de credit pentru actul pe cale să-l decizi şi să-l aplici, modestia, ca formă de curaj şi nicidecum de slăbiciune, preferabilă orgoliului prostesc şi de obicei măsluind vidul de caracter.
Şi multe alte reguli şi principii, ne(mai)vizitate azi, întrucât demodate, vetuste, ba chiar …dezonorante. Deşi, la cel mai banal examen, ele nu sunt altceva decât zestrea fără „valoare de schimb” pe care ne-au lăsat-o, nu cu puţine sacrificii, părinţii şi bunicii noştri. Nu vreun regim. Ci acei ani de acasă, şapte sau câţi socoteşte fiecare în dreptul propriul destin, însă din acel acasă ce pare tot mai pierdut prin unghere în care s-au alăturat altor surate, ca demnitate, onestitate, virtute, patriotism. Ori pasiune: ca a noastră, hrănită la flacăra iubirii limbii române, a culturii şi istoriei ei, departe de emfaze dizgraţioase, dar susţinute de setea de a cunoaşte şi, prin asta, a-ţi defini o identitate. Normală. Idealistă, fie. Şi iată cum a fi idealist astăzi – şi care altceva nu înseamnă decât a-ţi propune şi asuma un ideal – e egal, dacă nu mai rău, cu a fi scos din …joc. Un risc cât un exil.
