Într-o garsonieră micuţă din blocul ”Union”, tapetată cu fotografii de familie, soţii Dumitru şi Elena Voina îşi aşteaptă invitaţii. Mai mult ca niciodată, au un motiv temeinic să petreacă: bătrânul împlineşte 100 de ani, o vârstă frumoasă la care puţini speră să ajungă.
Dichisit de soţie, aniversatul a luat loc la masa din sufragerie, fiind atent la tot ce se întâmpla în jurul său. Întâi sosesc rudele – cumnatele şi nepoţii – care trec să-i ureze sănătate, oferindu-se apoi să ajute cu ce pot la aranjatul tacâmurilor. În scurt timp, casa se aglomerează şi mai tare. Viceprimarul Craiovei, Florentin Tudor, a fost cel care a deschis uşa locuinţei pentru a-l saluta, într-un mod special. ”Am aflat că astăzi (n.r. – ieri) împliniţi o frumoasă vârstă şi ne-am gândit să marcăm şi noi acest moment. Vrem să vă spunem că beneficiaţi de tot respectul nostru, al autorităţilor locale”. Din partea Primăriei Craiova, sărbătoritul a primit un tort şi un dar în bani.
Gerul năpraznic din lagărele sovietice
De-a lungul celor 100 de ani de viaţă, Dumitru Voina a trecut prin multe încercări. A plecat la război când avea 30 de ani, fiind concentrat în Regimentul 6 ”Vânători”, cu gradul de sergent. După trei luni petrecute în bătaia focului, a căzut prizonier la sovietici, fiind dus, împreună cu alţi camarazi, în mai multe lagăre. ”Nici nu le mai ştiu numele, erau sate ruseşti”, răspunde, cu greu, bătrânul. Iarna rusească tocmai se pornise. Gerul năpraznic nu putea fi stăpânit cu mai nimic, semănând moartea în rândul deţinuţilor. În plus, ca peste tot în lagărele din timpul războiului, foametea era la ordinea zilei. Bătrânul îşi aminteşte şi acum cum prizonierii, unii dintre ei răniţi şi bolnavi, nu primeau decât atât cât să mai trăiască o zi: câteva firimituri de pâine, şi ea veche, şi încă puţină apă. ”Din război a rămas cu o teamă să nu cumva să rămânem fără mâncare. Toată viaţa a avut grijă să fim bine aprovizionaţi. Se ducea prin toate pieţele şi cumpăra mâncare pe care nu o puteau mânca doi oameni. A recunoscut şi el că îi este frică să nu mai ajungă să-şi dorească moartea din cauza foamei”, spune, cu înţelegere, soţia Elena.
Nimic nu se compară însă cu suferinţele îndurate în timpul deselor interogatorii la care era supus. Soţia povesteşte cum, la una dintre aceste ”întâlniri”, anchetatorii l-au bătut, iar la final l-au lăsat şi fără vestonul zdrenţuit care-l mai proteja de frig.
La un glonţ de moarte
Dar cea mai mare încercare a fost alta. După ce a scăpat cu viaţă din ploaia de gloanţe de pe câmpul de luptă, Dumitru Voina a fost pus faţă în faţă cu moartea. Într-una din zile, împreună cu alţi soldaţi, au fost scoşi din celule şi aliniaţi cu spatele la un zid. Li se pregătise moartea. Un soldat sovietic şi-a descărcat, rând pe rând, revolverul în fruntea fiecărui prizonier. Când a ajuns la el, numai o minune a făcut să trăiască. Pistolul s-a lipit de tâmpla lui, dar ceva s-a întâmplat. ”A auzit cum soldatul a apăsat pe trăgaci. Mi-a povestit că înainte şi-a făcut o cruce mică, în cerul gurii. Poate şi asta l-a salvat pentru că pistolul rusului a rămas fără gloanţe. A încercat apoi să tragă de încă trei ori, dar nu a mai reuşit”.
A fost decorat pentru merite deosebite
În iarna lui 1943, scăpa de lagăr. Era slăbit şi speriat de toate ororile pe care le trăise, dar viaţa mergea mai departe. De pe frontul de est a ajuns să lupte în Ungaria şi Cehoslovacia. Încă un an şi jumătate a luptat în Regimentul Infanterie Voluntari din Divizia ”Tudor Vladimirescu”. ”Având gradul de sublocotenent felcer, a văzut toate ororile războiului. Plecau şi culegeau răniţi, indiferent de pericolele care-i pândeau la tot pasul. Unii dintre ei erau ridicaţi fără mâini, fără picioare, sfârtecaţi de brâu în jos, abia mai trăiau. Pe unii i-a salvat, pe alţii nu”, relatează din amintirile bătrânului cei apropiaţi. La întoarcerea de pe front a fost decorat cu Medalia ”Victoria”, iar un an mai târziu a primit ”Crucea Meritul Sanitar”, Clasa a II-a.
Poartă, ca amintire, un glonţ în corp
Pe lângă decoraţiile pe care le păstrează într-o cutie, Dumitru Voina s-a ales şi cu o amintire mai ciudată, pe care a trebuit să o poarte toată viaţa. În timpul unui atac, a fost lovit fulgerător de un glonţ. Proiectilul i-a străpus corpul în zona şoldului şi a rămas înfipt acolo. ”Nu au putut să-l opereze. A mers la doctori şi aceştia i-au recomandat să-l lase mai bine acolo pentru că o extracţie i-ar fi pus în pericol şi alte organe. Nu l-a supărat niciodată, doar că a rămas cu o gaură mare în spate”. În rest, bolile l-au ocolit pe bătrân. Până să ajungă la vârsta venerabilă de 100 de ani a fost la spital doar pentru că profesia sa, de contabil în Sănătate, i-a cerut-o. ”A fost un om sănătos tun. A mers mult pe jos şi a ajutat pe toată lumea cât a putut. El fiind din Basarabia şi neavând pe nimeni aici, s-a ataşat mult de familia mea. Acum ceva timp, când avea 95 de ani, s-a operat de cataractă. Eu nu m-aş fi dus, dar el a avut încredere şi a mers. Nu mai vedea deloc, iar acum şi-a recăpătat vederea. De vreo trei luni, are o problemă cu auzul, mă înţeleg mai greu cu el”.
”La noi era veselie mare!”
Deşi va împlini 85 de ani în scurt timp, soţia Elena este cea care îl îngrijeşte. De fapt, ea este cea care l-a ţinut în viaţă până acum. Fragilă din punct de vedere fizic, micuţa doamnă nu îl scapă de sub atenţie. ”De patru ani nu am mai ieşit din casă. Dacă lipsesc o clipă mă strigă, vrea să mă vadă acolo, lângă el”. Dumitru şi Elena Voina sunt căsătoriţi de 53 de ani şi au trecut împreună peste multe încercări, dar şi prin multe evenimente care le-au înseninat zilele. Cele mai frumoase amintiri sunt aniversările şi, în general, sărbătorile, ocazii speciale când surorile, cumnaţii şi nepoţii îi vizitau şi stăteau toţi în jurul mesei. ”La noi era veselie mare! Ne adunam toţi şi petreceam … Aşa am fost noi, mai prietenoşi. Şi când am avut neajunsuri, ne ajutam unii pe alţii şi treceam peste toate”, povesteşte doamna Viorica, una dintre surorile soţiei, care le-a fost tot timpul alături.
Le-am lăsat pe cele trei surori care, cu ani în urmă, îi aşteptau pe craioveni la cinematografele cochete din centrul Craiovei – la ”Scala” şi ”Appolo” – răsfoind albumele de fotografii. În bucătărioara familiei, se lăsa un aer nostalgic, împletit cu aroma îmbietoare a unui tort de ciocolată.
LAURA MOŢÎRLICHE şi RADU ILICEANU
