S-a îmbătat Mutu. Sau a uitat să vină. Nu contează, nu e nici prima nici ultima oară. Pe Tamaş îl ignorăm, fundaşi găseşti pe toate drumurile. Primul instinct a fost să ne indignăm, să ne revoltăm: până când îşi permite drogatu’ ăsta să-şi bată joc de de colegi, de naţională, de români, de el însuşi? După ce a început meciul cu San Marino optica ni s-a mai înmuiat, iar „drogatul” lăsa locul „briliantului”. Chipciu, Pintilii şi Strătilă nu băuseră, dar nici fotbal nu prea jucaseră. Cristi Minculescu are dreptate „atmosfera e ciudată când bei doar apă plată”. În sfârşit, Piţurcă l-a exclus, iar gloata care cerea îndepărtarea lui Mutu a fost satisfăcută. De atunci, dilema fotbalului românesc este dacă este cazul să-i mai oferim o altă şansă atacantului, cu riscul de a ne umili din nou, sau să nu mai facem compromisuri, cu riscul de a ne umili alţii pe teren. Dincolo de regulile şi interesele naţionalei, interesantă rămâne relaţia Mutu-Piţurcă. Piţurcă nu i-a pus embargo lui Mutu pentru că ar fi prejudiciat interesele naţionalei, ci dintr-o ambiţie proprie. Dacă presa nu exploda chiar înaintea meciului cu San Marino, Piţurcă „muşamaliza” noua escapadă a căpitanului său, aşa cum mai făcuse în alte rânduri. Piţurcă a acţionat din orgoliu, nu după reguli. De altfel şi portiţa lăsată din declaraţia de „despărţire” subliniază ego-ul ambalat al selecţionerului: „Poate îi voi mai chema când vom avea rezultate, nu pe timp de criză, fiindcă eu nu am nevoie de salvatori”. În traducere: „puţin mă interesează de necesităţile sau regulile naţionalei, îi voi mai convoca doar dacă ei vor avea nevoie de mine, şi nu eu de ei”. Piţi credea că l-a îmblânzit pe „decar” prin simpla sa revenire la naţională şi faptul că i-a acordat banderola nunindul „căpitanul meu”. Practic, Piţurcă a redevenit selecţioner pe fondul conflictului Mutu-Răzvan Lucescu, completat evident de rezultatele modeste şi jocul slab al naţionalei. Lui Piţurcă îi plac provocările, abia aşteaptă să i se arunce mănuşa, râvneşte la rolul de toreador, până şi silueta îl recomandă. Mutu fusese prea nărăvaş pentru Lucescu sau Lucescu prea crud pentru o astfel de provocare. Tata Mircea îi trasase programul, dar nu putea să-i împrumute personalitatea, tactul cu care el îi aborda pe Balaci, Lupu, Baggio, Ronaldo sau pe brazilienii Şahtiorului. Piţurcă se gândea că a câştigat duelul virtual cu predecesorul său din start, iar Mutu i-a arătat că totuşi trebuie să mai transpire, trebuie să-şi mai releve latura de zbir, ridicându-i ştacheta mai sus. Piţurcă a pierdut teren după prima mutare şi ar fi prea simplu doar să-l excludă pe Mutu. Nu, are nevoie de mai mult, are nevoie de întoarcerea în genunchi a „Briliantului”. Îi acordase prea multă credit înaintea unei noi aventuri, investise o doză uriaşă de încredere în el, iar lucrurile nu se pot termina aici. Piţurcă a păţit la fel şi cu Mititelu. A acceptat să preia o echipă din mers, una care nu avusese performanţă, ci doar perspectivă, a venit cu banii proprii, a pus suflet, şi-a făcut o strategie pe termen lung, iar când Mititelu l-a sabotat şi l-a umilit public, nu putea să rămână dator. Mutu va păţi probabil la fel. Dacă mai vrea să viseze la doborârea recordului lui Hagi, trebuie să găsească un mod de a-l sensibiliza din nou pe Piţi. Pe selecţioner nu-l interesează nici dacă Mutu îşi toarnă în cap sticle de whisky, nici dacă devine golgheter în Serie A, trebuie să-şi repare orgoliul pentru a exista cale de întoarcere.
