Potrivit prim-ministrului israelian, Benjamin Netanyahu, operaţiunea „Trezirea Leului” este menită să împiedice Iranul să dezvolte arma nucleară. Simplista explicaţie este departe de adevăr. Operaţiunea a presupus atacuri majore, în dimineaţa zilei de astăzi, cu 200 de avioane, asupra unor instalaţii nucleare şi militare ale inamicului său de moarte Iranul, eliminând mai mulţi lideri militari de rang înalt, printre care gen. maior Hossein Salami, comandantul-şef al Corpului Gărzilor Revoluţionare Islamice (IRGC), apropiat al liderului suprem şi generalul-maior Sholam Ali Rashid, şeful Statului Major general, dar şi a 6 experţi nucleari. De ce acum? este întrebarea la care se caută răspunsul potrivit şi el nu vine. Tensiunile din cadrul guvernului Benjamin Netanyahu, mai vechi, l-au pus pe acesta între ciocan şi nicovală. Pe de-o parte, opoziţia din Knesset, care critică violenţa atacurilor asupra Gazei şi blocarea ajutorului umanitar, iar pe de altă parte cele două partide de extremă-dreapta, care ţin în viaţă guvernul, îl împing să anexeze complet Gaza, să-i expulzeze pe palestinieni şi să colonizeze în continuare Cisiordania. Zilele trecute guvernul Netanyahu a scăpat „la mustaţă”, de o basculare din partea opoziţiei. Americanii, pe de altă parte, doresc de mai multă vreme (în 2015 pe mandatul preşedintelui Barack Obama se convenise asupra unui acord cu Iranul care includea Regatul Unit şi Franţa) ca Teheranul să pună capăt programului său de îmbogăţire a uraniului. Washingtonul vrea să determine Iranul şi în privinţa unui program civil. Aşadar, punct de cotitură. Negocierile ar fi eşuat şi Donald Trump nu vrea să le oprească. Iranul anunţase de joi, în succesiunea rapidă a evenimentelor, construirea unui site de îmbogăţire a uraniului şi o creştere semnificativă a producţiei sale de uraniu îmbogăţit. Atacul Israelului fusese anticipat de New York Times şi NBC News. Mai clar: îmbogăţirea uraniului este principalul obstacol în discuţiile dintre Teheran şi Washington, mediate de Oman, care vizează controlul programului nuclear al Iranului, în schimbul ridicării sancţiunilor economice care paralizează ţara. Iranul este singurul stat, fără armă nucleară, care îmbogăţeşte uraniul până la nivelul de 60%, potrivit AIEA. Pentru a fabrica o bombă atomică îmbogăţirea trebuie dusă la 90%. Teheranul neagă că îşi doreşte arma nucleară, dar îşi apără dreptul la energie nucleară în scopuri civile. În fine, să menţionăm faptul că UE a cerut joi Iranului să dea dovadă de reţinere, o formulă diplomatică îndelung lustruită. Numai că bombardamentul israelian, la scară largă, vizează nu doar programul nuclear al Teheranului, ci şi regimul însuşi. Orientul Mijlociu poate intra într-o nouă eră strategică. Statul evreu pariază pe împiedicarea teocraţiei iraniene să dobândească bomba atomică, dar şi pe declanşarea unei dinamici interne care să ducă la schimbarea regimului la Teheran. Ceea ce ar altera echilibrul regional. Netanyahu ştie din octombrie anul trecut că răzbunarea Iranului, prin atacuri cu rachete asupra ţării sale, nu e… periculoasă. Mai multe centre de comandă şi control militar iraniene au fost scoase din funcţiune, iar apărarea aeriană a Iranului a fost avariată. Numai că şi Israelul nu se poate descurca fără bombele americane anti-buncăr, care pătrund adânc şi dislocă orice fortificaţie. Dacă Netanyahu a aşteptat cu nerăbdare să atace Iranul, cum spuneam, din motive politice interne, este dificil de prezis ce va face Donald Trump. Dacă va spune „nu”, escaladarea este exclusă. El a declarat reporterilor la Casa Albă că intenţionează să încheie un acord cu Iranul privind programul nuclear şi se angajează să găsească o soluţie diplomatică, astfel încât SUA să nu participe direct la atacurile militare israeliene asupra Iranului. O nouă rundă de dialog era programată pentru duminică, 15 iunie. Israelul se arată declarativ pregătit pentru orice evoluţie a evenimentelor, inclusiv un război la scară largă cu Iranul, dar are şi el „călcâiul lui Ahile”, de care Teheranul are cunoştinţă.
