Invitat, ieri seară, la Casa de cultură „Traian Demetrescu”, să-mi etalez propria-mi „poveste” în cadrul unei iniţiative, sub genericul „Poveştile noastre, povestea Craiovei”, m-am trezit îmboldit – sâcâit de-a dreptul – de o interogaţie cumva puţin aşteptată. În ce termeni şi la cea nivel de rezonanţă se cuvine tratată condiţia fiecăruia dintre noi în raport cu relaţia asumată cu cetatea în care ne-a înscris, nativi ori pe o lungă durată de timp, destinul individual? Mărturisesc din capul locului că, fără a le minimaliza cu totul legitimitatea, operaţiile ţintind, îndeosebi în ceea ce se înţelege printr-o istorie a mentalităţilor, spre construirea unor categorii comportamentale pe criterii de natură „geografică” (Occident-Orient, Nord-Sud, ardeleni vs moldoveni vs olteni ori regăţeni etc.), mi-au părut mai mereu simple speculaţii. Seducătoare, e adevărat, dar văduvite de finalitatea operantă asumată ca o miză majoră.
Problema e, mai curând, una care vizează un ethos al locului şi, în linie heideggeriană, al locuirii: ca sălaş al fiinţei prinse şi surprinse în condiţionările unor conjuncturi în care liberul arbitru îşi arogă partea cea mai semnificativă.
Ca şi în cazul condiţiei umane într-o altă diagnoză, cea a căderii în Istorie, raportul cu locul în care ai trăit vreme îndelungată, al cărui cetăţean ai devenit şi ai rămas, e tasat de un întreg şir de întâmplări – şi de accidente – în care poţi descoperi, la un examen sever al propriei deveniri, nu una, ci o puzderie de „poveşti”.
Nu voi recurge aici la vreuna dintre acestea, lăsându-le în seama oralităţii ambientale căreia îi voi fi fiind, ieri seară, protagonist incidental. Tema însă, incitantă, surclasează, dacă e situată în miza ei provocatoare, conjuncturalul şi, redimensionată la palierul unei interogaţii mai profunde, obligă la testări dintre cele mai neaşteptate, cel puţin în contextul dat. Ea impune, probabil, scrutarea prin ungherele memoriei şi continuă prin descinderea în Bibliotecă, în cea disipată în propria identitate.
Chestiune, aşadar, onto-culturală: între existenţa ca vieţuire şi devenirea spirituală. Între a fi şi a avea, spre a evoca aici titlul unei excepţionale cărţi a gânditorului Mihai Şora. Or, tocmai în duplexul acesta terminologic mi se pare că trebuie tratat raportul – de apartenenţă (între simplu habitat şi angajamentul asociativ) la Cetate.
Şi nu-mi pot reprima gândul la atenianul Socrate, care, nativ fiind Atenei sale, preferă abandonului, surghiunului, exilului, impactul mortal al cucutei. Act liminar care l-a transformat într-un etalon al atenianităţii: una care, în varii şi, uneori, la fel de tragice exemple, avea să se repete de-a lungul unei istorii suspendate, mereu, s-ar spune legic, între un trecut care refuză să treacă şi un viitor care refuză să sosească.
În termenii unei morale „stradale”, problema acestui raport cu propria Cetate e în mod cât se poate de natural subînscrisă în cea a Identităţii. Şi tot în aceeaşi ordine, toate „poveştile” noastre, dizolvate în „Povestea” ei, a Cetăţii, aşadar a Craiovei căreia mi-aş dori să-i aparţin măcar atât cât îmi aparţine ea mie, capătă, că vrem ori nu, măsura toposului creştin: al lui a primi şi a dărui.
Un atestat, cred, de identitate, căruia actul eliberat de instituţia de profil nu-i rămâne decât un recipient în aşteptarea unui conţinut.
