Nu mă simt capabil – mărturisesc – să traduc ad litteram îndemnul preşedintelui PNL, Ludovic Orban, făcut liberalilor, la încheierea Consiliului Naţional al PNL, de a intra îndată în ofensivă, de a se trezi, cum a spus, până acolo încât fiecare şef de organizaţie judeţeană „să dea cu parul în preşedintele Consiliului Judeţean PSD, în primarul PSD, în prefectul PSD, în toţi şefii de la deconcentrate”. Să admitem că Ludovic Orban, altminteri fost aliat de nădejde al social-democraţilor în ceea ce s-a numit USL, a dorit să-şi potenţeze militanţii, pe unii chiar să-i trezească din letargie, ceea ce trebuie făcut, dar expresia „a da cu parul” şi în exprimare metaforică pare nefericită. De aceea se şi spune în popor „am zis o vorbă nu am dat cu parul”. Fiindcă a proceda astfel, nu înseamnă altceva decât „a bate foarte tare, pe cineva, cu o bucată de lemn lungă şi relativ groasă”. Cu consecinţele de rigoare. Cum niciun vizat, exceptându-l pe senatorul Adrian Ţuţuianu, pe Facebook, nu a reacţionat, înseamnă că stăm bine, fiindcă nici parul nu mai impresionează ca altădată. Să depăşim însă momentul, realmente consternant, considerându-l nimic altceva decât un derapaj verbal. Este în logica lucrurilor ca un partid de opoziţie, statut pe care îl are actualmente PNL, să critice cu vehemenţă – neconstructiv – puterea, reprezentată de alianţa PSD-ALDE. Să-i pună sub lupă fiecare demers legislativ şi fiecare gest public. Puterea e, până la urmă, materia primă a unei veselii masochiste: tot omul deştept o ia peste picior. Liviu Dragnea e mascota oricărei taclale. Nu vreau să spun că ne este milă de putere. Alta e problema: hărţuită cotidian, şi uneori la întâmplare, ea a ajuns încă mai nesimţită decât tindea, oricum, să fie. Nici că îi mai pasă. Inflaţia critică obţine inverse efectului scontat. Există totuşi, în noianul de reproşuri formulate la adresa PSD, Congresului Extraordinar al acestui partid, o „lumină” care nu e luată în seamă şi ar fi bine să fie. Deocamdată PSD nu este ceea ce numim un partid „populist”, deşi am văzut că o tuşă naivă, din discursul lăbărţat al lui Liviu Dragnea, ca „occidentul să nu mai confunde bunele relaţii cu servilismul”, a fost taxată ca „dimensiune naţionalistă”. Nu demnitate naţională. Dar, în fine, altceva. Europa de Est a devenit, deloc paradoxal, de la o vreme, terenul favorabil populismului. În Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, populiştii au dat la o parte partidele tradiţionale, conciliante vizavi de UE. În cele 15 ţări ale Europei de Est, partidele populiste sunt la putere în 7 ţări, aparţin coaliţiei de guvernare în 2 ţări, şi sunt în opoziţie în 3 ţări. În 2000, când partidul România Mare avea candidat în turul doi la alegerile prezidenţiale, în Polonia, „Dreptate şi Justiţie” (PiS) făcea o figură anemică, precum şi Fidesz-ul lui Viktor Orban, cu aproape 70% la ultimele alegeri parlamentare. Tânărul cancelar austriac, Sebastian Kurz, a respins ideea apropierii de grupul de la Vişegrad, exprimându-şi, în schimb, dorinţa să coopereze cu Germania şi Franţa, dar şi cu alte ţări europene, inclusiv cu cele din Estul continentului. De la Istanbul la Helsinki, susţine cotidianul „Magyar Nemzet”, asistăm la afirmarea unor lideri politici care refuză a se lăsa conduşi de Bruxelles sau Washington. Cercul se deschide la Istanbul şi se închide la Helsinki. Mai nou, a derapat, în demagogie naţionalistă, şi Croaţia, potrivit cotidianului „Novi List” din Rijeka. Viktor Orban de o parte, Emmanuel Macron de alta, aceştia sunt polii între care se pare că inclusiv Angela Merkel va avea un rol mult mai scăzut, decât altădată. Alianţele europene şi echilibrele în Europa devin din ce în ce mai instabile. Deocamdată, în pofida unor pusee nefericite sau neinspirate, PSD-ul lui Liviu Dragnea nu dă semne că ar avea vocaţie naţionalistă. Ceea ce, totuşi, e de luat în seamă.
