Jocul perfid al unor aparenţe toxice

0
58

O încercare evaluatoare a crizei haotice din prezentul autohton (I)

big-a-11-seara-de-proteste-in-piata-victorieiDupă o perioadă consistentă în care mi-am refuzat „beneficiile” livrate de un sistem mediatic transformat – tehnologic şi politic – într-un dezagreabil mecanism de manipulare, uneori în forme acute ale spălării creierelor proprii totalitarismelor trecutului veac, am recăzut în capcana de a reveni, câteva seri la rând, la frecventarea mijloacelor noastre de informare. A televiziunilor, îndeosebi, dat fiind că reţelele de socializare au atins un grad de degradare compromiţând cu o frenezie maladivă pragul unui elementar bun simţ şi al unei bune-cuviinţe şi sfârşind astfel prin a pune în paranteză întregul patrimoniu de cutume ce ne-a însoţit prin istorie.

Capcană, am spus, deşi am fost destul de conştient de riscurile la care mă expuneam. Şi rezultatul s-a materializat în potenţarea la limita insuportabilului a unei depresii a cărei unică terapie pare să fie iarăşi retragerea din acest câmp vizual de o toxicitate cu cât mai disimulată sub aparenţele unor „dezbateri” cu atât mai plină de riscurile rămânerii în zona haotică a unei masive şi greu pardonabile stări de război cu încă firave, dar nu mai puţin îngrijorătoare, semne destabilizatoare a unei societăţi bulversate.

Mărturisesc din capul locului că nu m-am simţit apropiat, cu atât mai mult afiliat, vreunei părţi – partide, mişcări etc. – din câmpul politicii autohtone din aceste ultime decenii. Pentru cine s-ar grăbi la taxări deductibile din unele poziţii personale, fie că mă cunosc ori nu, recomand la un minim recurs pierdut prin pâcla acestor ultimi 27 de ani post-decembrişti. Nu doar că nu l-am agreat pe Iliescu în stadiul fesenist şi al mineriadelor cu efecte dezastruoase pentru destinul ţării de atunci şi pe termen relativ lung, dar am scris zeci de articole în acele momente în care am dezavuat acele nenorocite manipulări şi pe actantul lor.

Am crezut – cu o naivitate egală cu inocenţa – în şansa, din 1996, a unei întoarceri la normalitate prin inserţia, la Putere, a Convenţiei Democratice, sfârşind, cum se ştie, într-un fiasco greu de înţeles şi de digerat. Pe deasupra, am fost crunt dezamăgit de aroganţa lui Adrian Năstase generatoare a unui întreg sistem afiliat pe alocuri bunului plac al unor grupuri de interese, după cum, la instalarea alianţei DA şi a lui Băsescu şi liberalilor lui Tăriceanu, o clipă mi-am reaprins speranţa unei intrări în normalitatea unei democraţii şi a unui stat de drept. Mai curând decât orice aşteptare, toată acea speranţă s-a spulberat. În aceeaşi ordine, am plusat pe Mircea Geoană (cine se mai întreabă azi cum am fi evoluat dacă scrutinul din 2009 n-ar fi fost viciat?!), însă ulterioare declicuri publice ale sale mi-au generat alte dezamăgiri la fel de acute.

Nu mi-a plăcut Ponta, prin atitudinea sa arogantă pe alocuri şi cu un discurs mai mereu redus la replici „tăioase”, lipsite de acel minimum de modestie, fie ea şi „jucată” pe care politicieni crescuţi într-o tradiţie mai „normală” le evită chiar şi atunci când ticăloşia lor se va confirma la cote infinit mai mari decât spectrul de „şmecherii” din arealul autohton. Cât despre Liviu Dragnea, nu pot afirma mai mult decât surpriza de a-l fi văzut atât de repede aciuit în locul „amicului” de peste ani, un pic precipitat şi dispus, totuşi – trebuie să recunosc -, să salveze o formaţiune într-un moment de gravă degringoladă.

Toate aceste poziţii personale nu mi-au ştirbit niciodată afinitatea pentru ceea ce, într-un mod încă grosier şi inadecvat în contextul lumii de azi în baza unei false perspective „ideologice”, se atribuie unei atitudini de stânga. Decedate de prin anii 80, în Occident, stânga şi dreapta nu mai indică azi decât un schematism lozincard, în condiţiile în care substanţa şi relieful societăţii s-a schimbat radical, de vreme ce în ambele tabere predomină statusuri de averi egale, ale căror dimensiuni şi justificări abia o justiţie, însă una cu adevărat independentă şi mai ales „curată”, vreau să spun ea însăşi scoasă din ecuaţia înavuţirii exorbitante, ar trebui să le scoată la lumină prin demersuri în litera şi în spiritul unei legislaţii, ea însăşi chibzuite şi lipsite de ambiguităţi vinovate.

Nimic din cele expuse nu regăsesc în aiuritoarele campanii mediatice din aceste ultime două luni. Ceea ce obligă – vrem ori nu vrem – la tentative deloc lipsite de dificultatea de a te trezi poziţionat, cu consecinţe neplăcute, dar egal dureroase, a unor catalogări ridicule. Eşti „comunist” (atenţie la unele din sloganele unei pieţe, precum cel cu… „Ciuma roşie”!), cu omologările consecutive că „eşti prost”, „reacţionar”, „revanşard”, ori cel puţin nostalgic după un regim din care, la o analiză cât de cât serioasă, chiar n-a mai rămas nimic în viermuiala unei societăţi în derivă.

Cât despre valul de proteste, schimbările din mers ale obiectivelor lor, îndeosebi pe măsura dispariţiei, tot din mers, a cauzelor declanşatoare, tocmai acest proces de continuă şi acută fluidizare (efect al societăţii lichide de care vorbea sociologul Bauman recent plecat dintre noi) disimulează o stare de spirit mai îndepărtată de normalitatea solicitată chiar decât alegaţiile unui guvern. A unui guvern – să ne înţelegem – nu doar legitim, dar chiar investit cu întregul demers constituţional şi cu alibiul statului de drept şi al jocului democratic.

Dar despre acest lucru şi altele limitrofe în numărul viitor al rubricii noastre.