Reflecţii la o veste proastă

Juriul de experţi, condus de britanicul Steve Green, legitimat prin 30 de ani de experienţă în cultură internaţională, care a evaluat candidaturile depuse în competiţia pentru dobândirea statului de Capitală Culturală Europeană în 2021, nu a reţinut şi Craiova pe “lista scurtă” a oraşelor preselectate. Descumpănitoarea veste a dat-o ieri, însuşi Steve Green, în conferinţa de presă de la Ministerul Culturii. Opţiunile juriului s-au oprit la municipiile Cluj-Napoca, Timişoara, Baia Mare şi Bucureşti, urmând ca selecţia finală, din septembrie 2016, să se oprească asupra unui singur oraş. Juriul, format din 10 experţi europeni, va cuprinde câte 3 reprezentanţi ai Parlamentului European, Comisiei Europene, Consiliului European şi unul din partea Comitetului Regiunilor. Anul acesta, ca un fapt divers, conceptul de Capitală Culturală Europeană împlineşte 30 de ani. Dacă se poate pica la un examen, pentru care te-ai pregătit temeinic, deşi formularea pare o contradicţie în termeni, atunci, într-o asemenea postură s-a aflat şi municipiul Craiova. Râvna cu care s-a muncit a fost pe alocuri tulburătoare. Chiar dacă nu s-a resimţit, o baghetă inspirată, de sorginte anglo-saxonă, fiindcă într-o asemenea grilă s-au emis judecăţile finale, pentru mulţi dintre noi nefireşti. Sună puţin bizar ca 3 mari oraşe din vestul şi nordul ţării să întrunească sufragiile unui juriu care lăsase impresia de deplină satisfacţie, în timpul preselecţiei, la intervenţiile “la foc automat” ale membrilor delegaţiei municipiului Craiova. Am susţinut acest demers dintr-un început, dincolo de orice asimetrie în păreri cu decidenţii proiectului. N-a existat o teribilă unitate de vederi şi nici de voinţă şi acest detaliu s-a făcut resimţit finalmente. În schimb, dacă dezamăgirea poate fi una firească, nu se pot trece cu vederea anumite revirimente, realmente notabile, în planuri adiacente conceptului de Capitală Culturală Europeană, Craiova având şi susţinerea reprezentanţilor administraţiilor publice din reşedinţele judeţelor limitrofe. “N-am câştigat experienţă”, cum s-ar putea persifla un astfel de deznodământ, nedrept pentru truda depusă, ci ne-am convins de relativismul “intransigentelor” criterii. Vocaţia europeană şi implicit vocaţia culturală a unui mare municipiu nu se comensurează prin grosimea sau densitatea unui dosar compus în acest sens. După cum ponderea şomajului, sugerând un anumit dinamism al vieţii economico-sociale, are redus impact asupra efervescenţei sau inhibării unei vieţi culturale distincte, deplin branşată însă la ceea ce numim valori europene. Este greu de spus, cum s-a făcut departajarea de către membrii juriului european de experţi. N-ar fi exclus ca tocmai “evadarea” din particularităţile zonei geografice, încercând un mimetism detectabil, în interpretarea examinatorilor, să fi fost depunctată. E desigur o părere.