11 noiembrie 1918: Pacea care a anunţat războiul!

0
102

Zeci de lideri mondiali, între care Donald Trump, Angela Merkel, Vladimir Putin, Recep Tayyip Erdogan, Benjamin Netanyahu, Justin Trudeau, Klaus Iohannis – primit la Palatul Elysee –, dar şi alţii, s-au aflat, ieri, la Paris pentru a celebra împlinirea a 100 de ani de la semnarea Armistiţiului, în Poiana Rethondes, la Nord de Paris, în vagonul generalului Ferdinand Foch, de către acesta, preşedintele american Woodrow Wilson şi o delegaţie germană cu acordul noului guvern de la Berlin. Germanii acceptau încetarea focului, eliberarea fără reciprocitate a prizonierilor, şi evacuarea în 15 zile a teritoriilor ocupate în Vest, inclusiv Alsacia şi Lorena, pentru ca prin Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1918 să fie obligaţi la despăgubiri considerabile, privaţi de vaste teritorii, rămânându-le în schimb unitatea politică. „O pace prea blândă pentru ce avea ea dur, prea dură pentru ceea ce avea blând”, au spus istoricii, prezicând încă din 1920 o nouă conflagraţie mondială. Germania rămânea un stat omogenă, într-o Europă Centrală balcanizată. Unul dintre articolele Tratatului punea pe seama Berlinului întreaga responsabilitate a conflictului şi suscita încă din 1919 o intensă polemică între învingători şi învinşi. Nici nu s-a terminat bine primul război mondial, că patimile naţionale ale germanilor erau stârnite. Primul război mondial de care publicul este mai puţin interesat, în privinţa motivelor politice şi strategice, va avea însă legătură nemijlocită cu izbucnirea conflictului din Iugoslavia (1991) şi ruperea Cehoslovaciei (1993) cele două state artificiale născându-se după 1918. Primul război mondial – marele război, cum îl numesc francezii – rămâne ultimul conflict câştigat de la un capăt la altul de Franţa – opt milioane de mobilizaţi, din care, în medie, în fiecare zi, 900 şi-au pierdut viaţa – în primul rând de ea. Poate este şi un regret, după vremurile în care era o mare putere mondială, deşi „marele război” a fost o tragedie monstruoasă cu 18 milioane de morţi. Emmanuel Macron, Justine Trudeau, Angela Merkel, Mohammed al VI-lea şi întreaga suită au trecut pe sub Arcul de Triumf, în timp ce avioane de patrulare ale Franţei au desenat pe cer culorile ţării. Preşedintele rus Vladimir Putin a sosit ultimul la ceremonie. A salutat omologii francez şi american, soţiile acestora, apoi cancelarul german Angela Merkel. Clopotele bisericilor s-au făcut auzite peste tot în Franţa. Celebrul violonist francez Yo-Yo Ma a interpretat Sarabanda suitei numărul cinci pentru violoncel în Do minor de Johann Sebastian Bach, iar solista benineză, Angelique Kidjo a cântat în omagiul trupelor coloniale. Discursul lui Emmanuel Macron a avut vibraţie, chemări expresive la lupta pentru pace, refuzul violenţei şi dominaţiei, apropierea culturală şi guvernanţă mondială. S-a adus un omagiu soldatului necunoscut. Un moment aşteptat de presa americană: sâmbătă după-amiază Donald Trump şi-a anulat, din cauza vremii nefavorabile, o deplasare la cimitirul american, atrăgându-şi critici virulente. Să mai revenim odată asupra simbolisticii evenimentului: la 28 iunie 1918, la exact cinci ani de la atentatul de la Sarajevo, 20 de naţiuni erau reprezentate la Versailles pentru semnarea Tratatului de pace cu Berlinul. Germania era împovărată cu toată vinovăţia, ceea ce avea să-i alimenteze resentimentele. Franţa era victorioasă. Dar vlăguită, epuizată şi ruinată, ceea ce o făcea, fără să mărturisească o perdantă a statutului de mare putere: noua ordine europeană era opera lui Woodrow Wilson, preşedintele american care declarase război Germaniei la 6 aprilie 1917 în urma torpilării mai multor nave între care şi Lusitania, cu civili. 117.000 de soldaţi americani şi-au pierdut viaţa, din cei 2 milioane trimişi pe front. Austro-Ungaria pivot al Europei Centrale era lichidată, la fel ca şi imperiul otoman, calea către o primejdioasă reaşezare în Orientul Mijlociu fiind deschisă. Radicalizarea politică a societăţilor europene, este o consecinţă lăsată de primul război mondial. Comunismul, ca şi nazismul, sunt produse ale primului război mondial. Al doilea război mondial este, de asemenea, o consecinţă. Trecerea puterii dinspre Europa spre SUA este un efect. Sechelele conflictului au fost multe şi se poate vorbi de un război civil european. Expresia aparţine unui fost mareşal al Franţei, Lyautey Louis Hubert, fost ministru de război între 1916 şi 1917, şi este justă. Dar câţi oameni înţeleseseră la vremea aceea acest lucru? Câţiva neputinciosi în a împiedica Europa să se sinucidă. Interesant este că o parte dintre cei care au contribuit la angajarea Europei pe drumul spre „marele război”, nici nu au trăit pentru a vedea cum s-a sfârşit. România, după cum bine ştim, a fost o beneficiară, graţie inspiraţiei conducătorilor ei de a alege oportun – animaţi de sentimentul majoritar al unei întregiri naţionale, în primul rând cu Transilvania şi al solidarităţii cu Antanta, îndeosebi cu Franţa, marele reper cultural al elitei româneşti – tabăra câştigătoare, deşi liderul conservator Petre P. Carp spunea că „România are atât de mult noroc, încât nu-i mai trebuie oameni politici competenţi, care să se ocupe de soarta ţării”.