Societatea românească fierbe, la propriu, în aceste zile, iar minimalizarea ori ignorarea fenomenului într-un proces de evidentă contaminare, riscând astfel să capete, fie şi fără voia cuiva şi cu atât mai mult a unor organizatori motivaţi doar de bun-simţ, o dimensiune pandemică.
Dincolo de bâlbele egal distribuite între adepţi-admiratori voluntari şi opozanţi politici ori mediatici, ceea ce mă instigă mai mult sunt „observatorii” pretinşi neutri, „analişti” care, profund şi declarat angajaţi politic, survolează cu orgoliu… elitist scena, încarceraţi în aceleaşi perfide jaloane cu aţâţător iz vetust.
Când nu atacă direct, cu pumnul „drept” împachetat în mănuşi „polimerizate” la şcoala unor răi maeştri, se disimulează, cum pretind, strategic, în spatele unor acte din care elitismul a stors şi ultimul rest de judecată.
Nu sunt – recunosc – un fervent utilizator al FB, necum un fan, optând cu măsură însă pentru surplusul şi, mai ales, veridicitatea informaţiilor ce se pot culege din marja prea largă şi prea heteroclită pusă în joc. Din când în când, pe acelaşi culoar al atâtor flecăreli resuscitând tradiţia agorei noastre tradiţionale numite, până mai ieri, „radio-şanţ”, am surpriza neplăcută să consemnez intervenţii dincolo de limita ipocriziei, în care, în locul unei bune raţiuni, un filistinism neretuşat joacă gregare feste elitiştilor auto-desemnaţi.
Citesc, spre exemplu, un atac pervers, prin aerul disimulator, la adresa Alinei Mungiu-Pippidi pe care îl semnează tânărul cărturar Adrian Papahagi, cel ce pare a fi înscris în prima linie a unei campanii cu vădite, oricât de false, pretenţii „ideologice”.
Iată atacul, disimulat, cum spuneam, în forma unei invitaţii la… lectură:
Dacă doriţi să aveţi întreaga imagine a spiritului fals al stângii (jumătăţile de adevăr, amalgamul, inversarea sau abolirea ierarhiilor, falsele idealuri şi repere, nerealismul, progresismul tâmp şi trendy, pseudo-tradiţiile, saltul în gol al minţii, incultura cu ştaif, etc.) poftiţi de o citiţi pe Alinuţa.
Mărturisesc că citisem, înaintea provocării „popularului mişcător” (de direcţii fără garanţii la frâne), intervenţia suspectă (în opinia autorului delaţiunii) şi nimic din ceea ce i se incriminează nu reţinusem; sigur, autoarea e cunoscută pentru opiniile sale, uneori prea discursive, alteori prea partizane, chiar şi sub eticheta spiritului civic prin excelenţă; nu despre asta este vorba şi nu discut opiniile sale, ci optez pentru un exerciţiu de o dezarmantă simplitate, căruia îi e de ajuns un picur de imaginaţie şi un rest al bunului-simţ spre a avea mostra unei gogomănii, ei bine, de marcă, cum spuneam, pretins elitistă.
Aşadar, pentru Adrian Papahagi, spiritul fals al stângii ar avea drept atribute: jumătăţile de adevăr, amalgamul, inversarea etc. etc., a se vedea „tabloul sinoptic de mai sus. Putem admite, fie şi în dezacord, îndreptăţirea preopinentului la o astfel de percepţie a „stângii” (deşi, cine nu ştie, chiar şi fără masterate, cât de spinoasă e astăzi identificarea unei stângi, ca să nu mai vorbim de definirea acesteia ori a altora!).
Inacceptabilă rămâne însă, chiar şi de pe o poziţie „neutră”, logica pusă în joc. Fiindcă, apelând la oferta unei logici mult mai elementare, cea a cuviinţei (nu o mai calific) şi răsturnând, logic, nu-i aşa?, argumentaţia de mai sus toate opoziţiile atributive ale „relelor” stângii ar aparţine… dreptei. Care, dreaptă ce este, ar spuzi, în substanţa sa neapărat ideologică, de adevăr, organicitate, vocaţia ierarhiilor, idealuri adevărate, poate chiar absolute, realism, pragmatism, cultul tradiţiilor, saltul în plin (nu în… gol, oricât de greu de imaginat!), cultura, fireşte cu ştaif şi – neapărat – etc.
Şi, vorba poetului, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, să strigăm catalogul şi, în dreptul calificativelor tămâioase înşirate, ar răspunde, printre alţii, cam toţi analiştii şi savanţii băsişti ori macoveini, ca şi atleţii seniori rămaşi cu Blaga la fel de dreptaci…Însă şi mai simplu, aş trimite numai la semidocţii desemnaţi să dea identitate în teritoriu noii formaţiuni a lui Adrian Papahagi, a lui Teodor Baconsky & comp., ale căror nume, absolut ignare, nici nu merită identificate. Când nu frizează anonimatul, zac, dispreţuind uzul terapeutic al unei resemnări cuminţi, pe resturile electorale şifonând ziduri şi garduri de pe tot cuprinsul ţării.
