Despre „Rădăcinile Durerii” sau întoarcerea în timp a romilor, cu Romeo Tiberiade

0
36
Romeo Tiberiade

Pe Romeo Tiberiade, preşedintele Asociaţiei „Amari Baht” Craiova, realizatorul documentarului artistic despre deportarea romilor „Rădăcinile Durerii”, l-am întâlnit într-o zi de septembrie, la o oră poate prea matinală chiar şi pentru mulţi dintre conaţionalii noştri, în biroul său  lucrând, încercând să rezolve problemele comunităţii pe care o reprezintă. M-a frapat flexibilitatea sa în gândire, mereu racordată la tot ce este nou în domenii diverse – juridic, administrativ –, dar şi dorinţa deschisă de a vorbi despre istoria „neamului ţigănesc” din România, fără resentimente sau regrete târzii determinate de tragica poveste a deportărilor romilor în Transnistria.

– Realizarea documentarului artistic „Rădăcinile Durerii”, povestea reală a deportării romilor din România în Transnistria, în anii războiului, a fost o iniţiativă proprie, un lucru necesar pentru restabilirea adevărului istoric al comunităţilor rome din zonele de sud, nord şi estul ţării noastre, sau a constituit un demers comun al liderilor comunităţilor rome locale?

– Am realizat scurtmetrajul „Rădăcinile Durerii” din proprie iniţiativă, a fost o dorinţă personală imperativă, aşa cum am afirmat în repetate rânduri, pentru că familia mea (mama şi bunicii mei) şi mulţi reprezentanţi ai neamului meu ţigănesc au trăit clipele dramatice ale deportării de la sfârşitul anului 1942 în România.

Puţini tineri din generaţia actuală a comunităţilor de romi cunosc faptul că în 1942 Antonescu a deportat 25.000 de romi spre lagărele din Transnistria. Dintre aceştia, 14.000 au murit, conform documentelor oficiale, în realitate, pierderile de vieţi omeneşti fiind mult mai mari.

O particularitate a istoriei dramatice din 1942 este că, în judeţul Dolj, deportarea romilor nu s-a realizat prin înregistrarea lor individuală în acte oficiale, romii din Oltenia au fost luaţi pe sus şi puşi pe trenuri.

Personal nu am dorit ca aceste poveşti de viaţă tragice să se piardă, am dorita ca ele să rămână în istoria ţiganilor şi chiar să reprezinte o filă în istoria naţională a României, dar nu ca „legende”, ci ca fapte reale.

A fost o dorinţă care m-a mistuit, pentru că nu mai aveam timp să realizez acest film, în condiţiile în care mulţi dintre supravieţuitorii deportărilor, aflaţi la o vârstă înaintată, aveau să dispară pentru totdeauna şi, odată cu ei, şi poveştile lor de viaţă

Este un demers singular, pe care l-am realizat la nivel naţional, căci în toate zonele României există poveşti tragice, crude despre ce a însemnat viaţa romilor în  perioada deportării în Transnistria, în cei doi, trei sau chiar patru ani, cât a durat acest calvar.

Deportarea ţiganilor a început în august cu Bucureştiul şi a continuat ulterior în toată ţara, cu precădere în Iaşi, Braşov, Mehedinţi. La Craiova, deportarea ţiganilor şi a familiei mele a început în noaptea de 13 septembrie 1942, aşa cum reiese şi din Tabelul nominal al ţiganilor evacuaţi conform  Ordinului I.G.J. nr. 40169/1942 primit de la Chestura Poliţiei Craiova.

Am profitat de două lucruri ca această cultură populară orală, aceste amintiri tragice din timpul deportării, trăite de romii aflaţi încă în viaţă, să fie conexate istoriei, să rămână în arhivele oficiale, cunoscute atât de romi, cât şi de populaţia majoritară. În acest scop, am apelat la Casa de producţie „Max Vision” Craiova, pentru realizarea la standarde superioare, profesioniste, a acestui documentar artistic, inserând ca şi element de autenticitate realizarea unei reconstituire a fenomenului istoric, pentru că cei ce povestesc sunt chiar eroii reali ai deportării din 1942, acum îmbătrâniţi, dar la fel de marcaţi de întâmplările dramatice trăite.

Pentru că nu există încă, în România, o carte document care să cuprindă mărturiile celor ce au văzut moartea familiilor lor, a fraţilor din neamul ţigănesc, voi edita şi o carte privind istoria scrisă a dramelor Holocaustului ţiganilor.

– Pentru că ambele acţiuni presupun costuri financiare ridicate, aţi primit sprijin financiar de la reprezentanţii Centrului Cultural al Romilor, aflat în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Cultural Naţional român, de la alte organizaţii guvernamentale şi/sau neguvernamentale rome?

– Veţi fi surprinşi să aflaţi că nu am primit nici un ajutor financiar de la nici un organism guvernamental sau neguveramental.  Deşi, ani de zile, am depus numeroase proiecte şi cereri pentru finanţarea acestui scurt documentar artistic, singular la nivel naţional, pentru că abordează fenomenul deportării romilor din România, nu am primit nici un răspuns şi nici o finanţare. Credem noi, cei care suntem implicaţi în acest demers privind reţinere reală a istoriei romilor, că altele vor fi fiind interesele ce stau la baza distribuirii banilor publici de la Bucureşti spre provincie.

Costurile producerii filmului „Rădăcinile Durerii” le-am suportat eu şi Ovidiu Dumitrana, de la Casa de producţie „Max Vision”, şi a reprezentat un efort uriaş, dar care trebuia realizat de oricare dintre noi, cetăţeni români de etnie romă, pentru că reprezintă o recunoaştere a istoriei noastre şi un semn de recunoştinţă pentru bătrânii noştri.

Eu am investit sufleteşte enorm în acest documentar, iar partea financiară, deşi deloc de neglijat şi, adesea, un impediment major, nu înseamnă nimic pentru mine în comparaţie cu dramele trăite de bunicii şi părinţii noştri.

Filmul nu este încă terminat, am strâns până astăzi peste 25 de ore de mărturii video ale supravieţuitorilor acelui holocaust, iar câteva fragmente tulburătoare din film au rulat la expoziţia „Punk, Cenuşă şi Holocaust” de la Clubul „Electroputere” Craiova.

– Drama familiei dumneavoastră este aceeaşi, ca şi cazuistică, cu a  romilor deportaţi. Cum a început povestea deportării familiei Tiberiade?

– Este o poveste parcă desprinsă din filmele tragice ce caracterizează deportările evreilor. Altă asemănare nun găsesc.

Bunicii mei au fost deportaţi în seara de 13 septembrie 1942. Bunica mea avea 23 de ani, iar mama – zece luni. Familia a fost triată la intrare în Transnistria, iar bunicul meu, împreună cu alte neamuri, au fost duşi într-o comună. După un an, a reuşit să fugă şi şi-a întregit familia trăind în Transnistria până în 1944.

La început, romii au fost lăsaţi să muncească în condiţii foarte grele la colhoz, primind doar apă şi o raţie de 500 de grame de mămăligă fiartă. Curând însă s-au îmbolnăvit şi mulţi au murit cu diagnosticul tifos exantematic.

Ulterior, romilor li s-a interzis să muncească şi n-au mai avut posibilitatea să-şi adune hrană, au murit de foame sau s-au mâncat unii pe alţii. Mulţi ţigani au fost nevoiţi să-şi taie copilul ca să-şi hrănească celelalte odrasle. Sunt poveşti reale a cinci sau şase familii pe care eu le-am auzit şi m-am cutremurat.

– Aţi întâmpinat dificultăţile în realizarea documentarului?

– Da, cu siguranţă! Au fost anumiţi  bătrâni ai  comunităţilor rome care nu doreau să retrăiască acele poveşti tragice, nu voiau să fie înregistraţi, dar în final au fost încântaţi de idee.

Cei mai mulţi însă au venit în întâmpinare şi m-au susţinut fiind convinşi că aceste lucruri trebuie spuse şi generaţiilor tinere, ca o lecţie de viaţă ce nu trebuie repetată.

De fapt, este şi un mesaj pe care eu îl transmit generaţiei tinere şi anume acela că au fost vremuri grele pentru neamul ţigănesc, dar a supravieţuit, iar acum trebuie să facă eforturi să recupereze timpul pierdut, să ajute autorităţile publice cu propriile lor soluţii, pentru ca integrarea socio-culturală a romilor să se realizeze eficient cu respectarea tradiţiilor şi istoriei lor reale. Să fie un schimb reciproc avantajos, ei trebuie să înţeleagă mediul în care trăiesc, să înţeleagă problemele populaţiei majoritare, dar să fie şi ei, la rândul lor, înţeleşi.

– În judeţul Dolj, în ce zone sunt cei mai mulţi supravieţuitori ai deportării comunităţilor de romi?

– Peste tot, dar cu precădere în Băileşti, Sadova, Poiana Mare şi, bineînţeles, Craiova.

Lansarea documentarului artistic „Rădăcinile Durerii” va fi un eveniment-spectacol,  va constitui un precedent de urmat în comunităţile de romi, marcând, în opinia noastră, un real succes la nivel naţional şi, de ce nu, internaţional, prin conţinut, mesaj, dar şi ca salt semnificativ referenţial de la o cultură populară slab alfabetizată la o cultură modernă scrisă. Aşadar, unde va fi lansat filmul Asociaţiei „Amari Baht” Craiova: în judeţul Dolj sau la Bucureşti?

– Cu siguranţă în Bucureşti şi se va bucura de prezenţa activă a actriţei Maia Morgenstern, al cărei acord l-am obţinut deja.

MIHAELA ENE