Reinventarea disidenţei: un sport naţional

0
129

Când scapă de sub orice control raţional, mai ales al minimeiautosupravgheri în care criteriul unei elementare etici reactivează bunul simţ, libertatea sfârşeşte prin a-şi compromite mare parte din legitimitate. Şi dacă nu atinge, aşa cum avertizase îndreptăţit Nicu Steinhardt, hotarul tiraniei, oricum devineun factor extrem de distonant şi destabilizator al unui climat de comunicare şi de înţelegere la nivel comunitar şi social.

Evenimentele din decembrie 1989 au marcat,odată cu sfârşitul unui regim ce depăşise limita suportabilităţii, prin confiscarea întregului spaţiu public transformat într-o stereotipie monologală, şi descătuşarea limbuţiei ce-a devenit imediat o zarvă, deseori asurzitoare. Nu se mai strigă în piaţă, ci pe mici ecrane şi în virtual, pe reţele şi, câteodată, în campanii electorale, pe stadioane ori în săli de sport.

Descătuşată, limbuţia revendică şi pretenţii de locvacitate. Sau de elocvenţă. Nu importă că e secetă mare de vocaţie (despre har nici vorbă), aşa că, ai ori n-ai ceva de spus, hop! pe sticlă, pe unde radio, mai mult ori mai puţin sonore, pe socio-reţele, dezlănţuiţi într-o impecabilă limbă de lemn. Nu mai contează nici că – situaţie extrem de ridiculă! – se dă de pământ cu limba înlemnită, sigur, din cale-afară, a discursului oficial marca Ceauşescu, dar se face în una încă şi mai… înlemnită. Stereotipată, adică, la refuz.

Rămâne însă loc şi pentru aventuri ceva mai pretenţioase. Cum ar fi scrierea de cărţi: scrisul, aşadar, fiindcă, s-o spunem pe şleau, s-a ajuns să se scrie mai mult decât se citeşte. Şi cine să scrie? Oricine crede că ar avea ceva de spus. Şi despre orice. Inclusiv lucrări cu mize „grele”, cum ar fi cele cu elan istoriografic şi din care nu mai rămâne decât…elanul,fiindcă restul nu e decât curată maculatură, şi aia cât se poate de… urechistă.

Scriu cărţi şi foştii securişti, unii cu umori ficţionale demne de un imaginar fabulatoriu medieval, alţii prăpăstioşi, ca stil şi substanţă, încât lectura nu atinge nici pe departe mica plăcere a unui jurnal satiric.

Există însă şi o întreagă şi numeroasă ceată de aşa-zişi analişti, închipuiţi observatori şi cronicari ai vremurilor mai vechi şi mai noi. Resentimentari nelecuiţi, seduşi de o gramatică aproximativă, ţâfnoşi cât cuprinde, demolatori ai vechiului regim comunist în care, totuşi, au vieţuit şi pe care se screm acum să-l demanteleze, cu o râvnă beteagă şi de pe poziţia, ad-hoc inventată şi asumată, unei disidențe ispititoare, dar inexistente.

Fireşte, au fost şi ei pe acolo, deseori în locuri şi în poziţii căldicele: ba un inginer pe la o fermă legumicolă, ba dascăl la o şcoală de meserii, şef de echipă în construcţii ori purtător de dosare în vreun stabiliment de cercetare.

Linguşitori cu şefii imediaţi, n-au fost – deşi şi-ar fi dorit – niciodată chestionaţi în vreo problemă publică, fie în legătură cu calitatea unei culturi ori cum să se amelioreze transportul în comun. Şi-ar fi dorit, cred, dar, în cele mai multe cazuri, n-a fost să fie. Altminteri, cine ştie, ar fi putut avansa, şi ar fi făcut-o, nu încape îndoială, cu acelaşi patos cu care îşi asumă acum un fel de disidenţă la care nici nu i-a dus mintea.

Şi sunt atâţia – anticomunişti de carton – încât, scăzându-i pe cei din generaţiile mai tinere, te întrebi cum de s-a întâmplat ca din 20 de milioane de români vreo 19 şi mai bine să fi fost timp de decenii nişte… disidenţi. Ca veselul personaj Jourdain, nici n-au ştiut!Iar când descopăr voioşia cu care unii dintre aceşti abonaţi la limbuţia de lemn (retorica e efectiv aceeaşi, doar direcţia e inversată!) pun la zid foşti colegi, vecini, ori foşti şefi, mai mici, unii chiar apreciaţi pentru zălogul lor de pricepere în meserie şicalitatea umană, îmi vine să-i întreb dacă nu cumva actele lor de disidenţă nu s-or fi consumat cumva în baia din apartament. Eventual, chiar ţinând la adăpost odraslele. Şi poate şi consoarta.

În acel război, de cinci decenii, viteji cu adevărat au fost puţini, câteva zeci, poate sute, o mie, iar disidenţi câţi să-i numeri pe degetele unei mâini. Astăzi, după război, scena e locul preferat, proliferând o atracţie bolnavă. Sute de mii – luând în calcul doar pe cei din generaţiile trăitoare în vremurile de referinţă – au îmbrăcat, cu o nonşalanţă bicisnică, cămaşa unui martiraj de care s-au aflat atât de străini.

Dovadă că, atunci când refuzi să iei act de paiul din proprii ochi, nu numai că purcezi la inventarea unor vinovaţi, obligatoriu alţii în afară de tine, dar te simţi atras şi de a-ţi inventa un trecut pe măsura unor ficţiuni la modă. Un sport, şi acesta, suplinind aţipirea tradiţionalei…  ţurci.Autohtone.