La moartea unui mare scriitor!

0
74

buzu_2La 15 iulie 1971, o circulară trimisă către toate librăriile din ţară dispunea – imperativ – recartarea, în 24 de ore, a volumelor disponibile, aparţinând mai multor scriitori, printre care şi Augustin Buzura, autorul „unei cărţi zguduitoare (n.r. – „Absenţii”), poate cea mai însemnată apariţie editorială din proza momentului”, cum scria în „România literară” Mircea Iorgulescu. Apărut la Editura „Dacia”, din Cluj-Napoca, romanul „Absenţii” cucerea repede girul estetic al publicaţiilor literare bucureştene (Luceafărul, Contemporanul şi, mai ales România literară). Despre Augustin Buzura se va vorbi elogios de critici şi într-o dezbatere găzduită de „România literară” (numărul 10 din 4 martie 1971). Mihai Ungheanu nu va ezita să-l aşeze „sincronic literaturii occidentale”, iar Alexandru Piru îl ducea „în noul roman francez” (Sorina Sorescu – „Romanele lui Augustin Buzura”, Ed. „Aius”, 2014). Critica militantă, din exil, prin Monica Lovinescu, reţinea tema „îmbolnăvirii anumitor cuvinte mari, precum curaj, adevăr, întrebuinţarea lor sistematic incorectă”. Romanul, indiscutabil adevărat şi curajos, restaura sensurile vocabularului moral, dar miza comentariului Monicăi Lovinescu, reluat în „Unde scurte” (Ed. Humanitas, 1990), era însă eminamente politică. Dar avea dreptate. „Absenţii” erau cei dotaţi cu o „cinste rurală”, care continuau să creadă, într-o lume a mediocrilor, a celor cu „inteligenţă practică”, faptul că valoarea reală trebuie să redevină singurul criteriu cu putinţă. Valabil, din păcate, şi astăzi. Deşi premiat de Uniunea Scriitorilor, romanul va fi retras din librării. Augustin Buzura nu a fost singurul scriitor interzis în 1971, dar incidentul „a fost un rău necesar”, care l-a făcut „să se concentreze asupra mecanismelor politice şi sociale” (Teroarea iluziei – p. 55). Mulţi alţii ar fi optat poate pentru supuşenie, perversă obedienţă – nu te puteai lupta cu administraţia insensibilă – pentru a mai drege relaţia cu puterea. Numai că Augustin Buzura perseverează prin accente de intensitate în „Feţele tăcerii” (1974), al doilea său roman – puternic social, şi în mai mică măsură psihologic, deşi autorul persistă în a examina crize de conştiinţă, suflete măcinate de silă, handicapuri morale – pentru ca în „Orgolii” (1977) – cu pierderi mari de text, să stăruie pe tema anamnezei, singurătăţii post-carcerale a protagonistului. Doctorul Ion Cristian face închisoare politică, pentru „vina” de a fi salvat de la moarte un partizan vânat de comunişti, la fel cum ar fi salvat orice alt pacient. Vinovăţia, din punct de vedere ideologic, însemna pentru doctor deontologie profesională. Augustin Buzura venea în literatură din medicină. Lucru ştiut. Fiecare roman al său, cum însuşi mărturisea într-un interviu pentru Epoch Times România, a avut povestea lui complicată. Romanele „Refugii” (1984) şi „Drumul cenuşii” (1988) au avut încurcături incredibile. Şi asta pentru că Augustin Buzura apela, în epocă, la ceea ce se numeau „şopârle” sau „fitile”, expresii ce denotau înţelesuri punctuale, canotând altele generale, de natură politică. Un capitol din „Drumul cenuşii” începea, de pildă, cu un strigăt disperat: „Opriţi nebunul, opriţi nebunul”. Cum nu era greu de decriptat mesajul, Vlad Georgescu la „Europa liberă” şi-a încheiat emisiunea cu această afirmaţie. Paradoxal, scriitorul s-a luptat 30 de ani cu comunismul şi 20 de ani cu… anticomunismul. Şi departe de a fi trezit interesul tuturor, pentru o operă reprezentativă, pentru literatura rezistenţei anti-propagandistice din ultimele decenii comuniste, romanele lui Augustin Buzura au fost condamnate după revoluţie, la… nemaicitire. Exasperat poate, în 2003, autorul „Orgoliilor” nu mai lasă loc echivocului şi răspunde prin volumul autobiografic „Tentaţia risipirii” expresia noilor anxietăţi, provocate de contextul tranziţiei postcomuniste, rezemat documentar pe extrase comentate din propriul „dosar de securitate”. Încât Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”, conchide apăsat, în referirile sale pertinente, la marele scriitor: „Cartea reprezintă un document revelator pentru războiul civil, astăzi complet ignorat, dintre scriitor şi regimul comunist (…) Capitolele despre cenzură din «Tentaţia risipirii» ar merita să facă parte din bibliografia obligatorie pentru cine vrea să cunoască epoca dinainte de 1989 şi oamenii ei”. Socotit înainte de 1989, de cenzură inclusiv, cel mai critic dintre romancierii generaţiei ‘60, bun prieten cu Marin Sorescu, pentru Augustin Buzura „etica înseamnă consecvenţă cu sine în exprimarea unor principii, mai ales când aceste principii nu convin, nu flatează prejudecăţile intelectuale ale momentului, nu-i asigură automat, o bună încadrare în trendurile ideologice dominante” (Sorina Sorescu – „Romanele lui Augustin Buzura”). La vârsta de 78 de ani, Augustin Buzura, membru al Academiei Române, s-a stins din viaţă. Dumnezeu să-l odihnească în linişte şi pace.