M-au surprins totdeauna extrem de neplăcut scandalurile „fraterne” şi, în general, fratricide dezlănţuite ad hoc în interiorul sistemului mediatic autohton. Explicaţia, cea mai la îndemână, ţine de un prag al unei minime deontologii şi această cutumă e constant respectată în mass-media din ţările cu tradiţie în domeniu: există, ca în orice sector ori breaslă, un sentiment de solidaritate tacită, chiar şi atunci când opţiunile, pretins ideologice ori politice, sunt diferite, ba chiar cu totul divergente. Resortul mai profund însă acoperă şi un palier strict profesional. Ori… profesionist. Orice tentativă de jugulare, perfidă şi insidioasă, a unei instanţe mediatice dictată, nu doar dintr-o răutate aproape organică, ci şi ca răspuns la o comandă externă, deloc gratuită, va sfârşi prin a compromite sistemul mediatic în întregul său: e vorba de incidenţa aceluiaşi străvechi paradox al cretanului, dispus să-şi amendeze coninsularii ca mincinoşi şi, cum el însuşi cretan fiind, devine aproape imposibil orice efort de a decide cine spune realmente adevărul.
Citesc, la ceas matinal, cu apetitul încă fraged deschis unor informaţii cât de cât tonice (dar nu-mi pot alunga din memorie o mucalită şaradă aparţinând francezului Jean Cocteau care definea ziarul „ştirea proastă pe care mi-a aduce în fiecare dimineaţă poştaşul”!), un articol, pretins investigativ, în cotidianul craiovean „Gazeta de Sud” despre nişte presupuse nereguli de la mai „modestul ei confrate” concitadin, „Cuvântul Libertăţii”. Uimirea se preface, cu concursul toropelii ce inaugurează ziua, în… stupoare.
Întâi, fiindcă, încropite dintr-o sursă pe care, în precipitarea de a-şi executa comanda, ipoteticul jurnalist investigativ nici nu se va strădui s-o disimuleze – e vorba de un mai vechi combatant pe frontul politic hăulind cândva pe falnici cai de Putere – se prăbuşeşte hipnotizat sub reculul unui rechizitoriu aproximativ şi perfid.
Indiscutabil, intriga – spre a ne folosi de materialul semiotic al clientului – rămâne, orice s-ar spune, un pervertit gust al invidiei, fiindcă de concurenţă nici nu poate fi vorba într-o ipostază de o trivialitate certă, oricât de disimulată.
În principiu, nu doar că nu m-am lăsat sedus de astfel de scandaluri în interiorul unei profesii căreia un spirit de solidaritate i-ar fi mult mai util, dar le-am evitat, la propriu, cu o dezinvoltură care, e drept, uneori m-a şi costat. Iar adversitatea mea se datorează, printre multe alte raţiuni, nefastului impact, la nivelul unei psihologii identitare, greţos şi aproape imposibil de acceptabil în termenii oricăror pretenţii etiologice: acela al caprei…vecinului. Adagiul, pe care l-am aflat relativ recent, cum că între timp vecinul însuşi ar fi sucombat în locul şi întru salvarea caprei, e încă şi mai tragic: un vulgar pariu pe mentalul unui întreg neam, căruia nimeni nu are îndreptăţirea să-i pună sub o astfel de pecete psihologia identitară.
