Un artist antiderizorionist

0
58

 Ca şi în politică, subzistă şi în artă, din păcate neverosimil de abundent, multe orgolii antrenând invidii, resentimente, patimi ce sfârşesc prin a contorsiona în rândul slujitorilor ei acea comuniune susceptibilă să întreţină şi să cultive un apanaj seniorial pe care această intimă vocaţie umană îl deţine şi cu care a însoţit istoria noastră multimilenară a Fiinţei.

La Craiova, au trăit şi au trudit, în ultimele aproape două secole, artişti de valoare, nu atât de celebraţi cât ar fi meritat, ba unii dintre ei – Teodor Aman, Ţuculescu, ca să nu mai vorbim de Brâncuşi – transformaţi, cu lejeritate şi cu o retorică convenţională, în simple etichete. Ori, cu un termen la modă, branduri cu iz lucrativ. Câţi dintre noi ne-am îngăduit retragerea, fie şi o dată la un an, să le căutăm, cu asiduitatea demnă de o desfătare genuină, lucrările risipite – ori adunate la un loc – prin varii locuri ale Băniei?

Un astfel de sentiment frustrant, de dezolare în contact cu mofturile unor dintre actualii artişti plastici ai Craiovei, m-a însoţit, constat cu neplăcută întârziere, cam de multişor, de pe vremea tinereţii pe când bântuiam, neofit dar ahtiat să cunosc şi să mă familiarizez cu această artă a ochiului şi a inimii, ateliere, mai mult ori mai puţin „profesioniste”, mai  mult ori mai puţin canonizate. Memoria mea tresaltă încă sub incidenţa clipelor petrecute în atelierele lui Eustaţiu Gregorian, al prea uitatul Grigore Lungu (altminteri şi un poet experimentalist), al lui Victor Pârlac, Alexandru Pascu, Lucian Irimescu, Silviu Bârsanu, Marcel Voinea şi atâţia alţii. Ce-aş putea adăuga, sub alt semn decât al unei admiraţii dublate de o prietenie decenală, la profilul pe cât de local pe atât de universal al artei impenitente a neobositului Gabriel Bratu? Ori cum aş putea uita promisiunea aproape mirabilă a Alinei Roşca, plecată de timpuriu în căutarea, prin ceruri, a unor secrete cromatice împuţinate, aici, în lumea noastră, sub sabia unui nemilos destin?

Unul dintre artiştii craioveni al cărui parcurs îl urmăresc de mai bine de un deceniu, Emil Paşcalău, m-a fascinat prin asiduitatea căutării – într-o lume „decăzută” din spectrul spiritualităţii – prin atipica sa coezivă cercetare a acelei zone a magicului pe care numai arta ne-o mai poate îngădui. Singular, ca orice artist care-şi respectă harul şi nu-şi trădează chemarea, el e un întârziat, benevol şi asumat, recuzând orice ispite cinice, surd la chemările falselor sirene ale mondenităţii măsurate în victorii efemere. Un vânător de esenţe, dereticând cu migală şi cu un spirit al unei geometrii secrete prin cotloanele mentalului spiritual autohton, ceva din frumuseţile caste ale sinesteziei dintre om şi natură. Şi în care, într-o tuşă de o trainică fragilitate, comparabilă unicei năzuinţe ce ne întreţine încă soarta pământeană, descoperă, prin har intuitiv, acel nimb disimulat, în cosmosul solidar, pe care îl seduce pentru privitorul răpus iremediabil de uimirea interogativă. Un aventurier … depasat (?!), fie, pentru care însă vederea e tehnică, singulară, pentru care nimic din ceea ce se oferă simţurilor nu are – întrucât nu poate avea – promisiunea acelui adevăr mirabil prin care desenul, culoarea, pânza şi mai ales gândul răsucit spre  el însuşi capătă forma şi gustul unui fel de elixir pentru cine, sustras un moment vacarmului prea omenesc, redescoperă nostalgia unui paradis destituit din geografia noastră în suferinţă.