Dispărut în 1945, în timp ce se deplasa între Budapesta şi Debrecen pentru a negocia cu ofiţeri ai Armatei Roşii, diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a salvat mii de evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nu a fost niciodată declarat mort. De la dispariţia sa au trecut 71 de ani, iar familia Wallenberg a încercat, cu sprijinul tardiv al autorităţilor suedeze să afle adevărul despre soarta diplomatului care a salvat mii de vieţi. Urmaşii lui Raoul Wallenberg au solicitat ca acesta să fie declarat oficial mort, însă întregul proces durează în medie şase luni şi ar trebui să se încheie în luna octombrie. Raoul Wallenberg a avut o contribuţie majoră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, reuşind să salveze vieţile a zeci de mii de evrei din Budapesta ȋn timpul Holocaustului. Ca ataşat special al Ambasadei Suediei la Budapesta, Wallenberg a eliberat evreilor paşapoarte suedeze temporare, supranumite “paşapoarte de protecţie” (Schutz-pass) pentru a putea pleca în Suedia. Pe data de 17 ianuarie 1945, la vârsta de 32 de ani, a fost arestat de către NKVD (precursorul KGB), fiind acuzat de spionaj, şi nimeni nu a mai ştiut ce s-a întâmplat cu el fiind declarat dispărut. Informaţiile despre Wallenberg după reţinerea lui de către sovietici sunt doar speculative. Există numeroşi martori care susţin că l-ar fi întâlnit în timpul încarcerării. Wallenberg a fost transportat cu trenul de la Debrecen la Moscova. Autorităţile sovietice l-ar fi mutat la Moscova în speranţa de a-l schimba cu unii dezertori din Suedia. Vladimir Dekanozov a anunţat guvernul suedez la 16 ianuarie 1945 că Wallenberg se află sub protecţia autorităţilor sovietice. La 21 ianuarie 1945, Wallenberg a fost transferat la închisoarea Lubianka şi a fost ţinut în celula 123 împreună cu Gustav Richter, fost ataşat al poliţiei la ambasada germană din România. Richter a depus mărturie în Suedia în 1955 că Wallenberg fusese interogat o dată timp de o oră şi jumătate, la începutul lui februarie 1945. La 1 martie 1945, Richter a fost mutat din celulă şi nu l-a mai văzut pe Wallenberg. La 6 februarie 1957, guvernul suedez a publicat un document datat 17 iulie 1947, care afirma „raportez că prizonierul Wallenberg pe care îl cunosaşteţi bine, a murit subit în celula sa azi-noapte, probabil ca urmare a unui infarct sau insuficienţe cardiace. În urma instrucţiunilor date de dv. ca eu să-l am pe Wallenberg în grijă, vă cer aprobarea pentru o autopsie în vederea stabilirii cauzei decesului… L-am anunţat personal pe ministru şi s-a ordonat incinerarea cadavrului fără autopsie.” Documentul a fost semnat de Smolţov, pe atunci şef al infirmeriei de la Lubianka, şi adresat lui Viktor Semionovici Abakumov, ministrul sovietic al securităţii statului.
